| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

miercuri, 29 decembrie 2010

# lui Adonis

fior alb mi se dezleagă în piele
ca un şiret de care atîrnăm la picioarele
raiului

iubirea noastră -
ramură de acacia
îmi umple de lumină pomul de crăciun
ca un decolteu al bluzei
ochi flămînzi

marți, 28 decembrie 2010

# pe-aceeaşi sută de metri

locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie

casa noastră avea numărul unsprezece de cînd
am început eu să-nţeleg în cifre
acum e şi douăzecişitrei, şi unsprezece

dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta
trăiesc, mor, apoi moartă trăiesc şi iar mor?
adică mai moartă decît eram ?
sub unghiul nouăzeci de grade
cîmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă
şi-o cărare duce spre nistru
(n-am îndrăznit să merg decît cu tata
şi asta cînd eram foarte mică)
cele mai scurte drumuri nu sunt tocmai cele mai bune

sub cerul nostru e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor şi-ntr-adevăr
cu trandafiri
ştiam mai înainte că nu departe
cineva creştea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp şi-i spuneau tot „la trandafir”
în viaţă e mai mult decît astfel
e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodată aşezate lîngă două maternităţi,
dintre care una veche, o morgă
şi două spitale, dintre care unul vechi
poate că s-ar fi gîndit
în cazul unei morţi, al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
s-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am ţipat speriată
de-o pisică
nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga

# cînd faci dragoste şi iubeşti


cînd ninge
să faci dragoste
e o maşină pe asfalt

zăpada se umple de noi
aşa cum printre bolovani de pămînt
se iubesc furnici
şi morţi care mai trăiesc
pentru că iubirea îi animă
ca o telecomandă

să faci dragoste
e ca şi emoţia unei crime
e atunci cînd se pare că ai fumat iarbă
eşti plin de injurii şi dulcegării
pe care n-ai avut curaj să le spui vreodată

cînd faci dragoste
şi iubeşti
totul vine aşa

în stradă
singurul nebun la care se uită toţi
eşti tu
pari normal nu rîzi suspect
şi nici macăr nu eşti gol
dar chiar şi orbul
se uită la tine

duminică, 26 decembrie 2010

# război

artileria de cîmp îmbracă eleganţa gravă a cailor
din trupurile noastre legate cu centuri galbene

diagonala soarelui moare de fiecare dată pe
strada trandafirilor
unde sub numărul 11 spaima de viaţă mă face
să rămîn în casă departe de lume ca un miez de nucă

soldaţii mulg frumuseţea cerului, iar în mansardă
întunericul îşi deschide porţile

căutam uneori lucruri vechi sau păpuşi de-ale mamei
intrînd acolo de parc-ar fi fost un vis cu ciucuri roşii
acum locul e un catîr slab şi blonav,
iar fanfara de pe marginea drumului tremură gotic
a război

încap într-un cub la colţul geamului
şi tac s-aud cînd vine mama, dacă vine

joi, 23 decembrie 2010

Diana, Diana, Diana

(...)
P.S. Ştii poezia asta :
,,Diana, Diana, Diana,
ce poezie mai frumoasă
ar putea să existe
de cât numele tău
când îl rostesc eu
de trei ori:

Diana, Diana, Diana ?! ''

(poetul Mircea Bârsilă)

Atunci cînd pare că lumea-ţi cade peste cap, apare totuşi ceva care te face să zîmbeşti. Mulţumesc!

miercuri, 22 decembrie 2010

# fobie

răscolesc tăcerile din jurul meu prea plin şi gol
întunericul pare să curgă din oameni de parcă
noaptea ar fi un carnaval venezian al morţii de sub noi

uneori lumea trage cu gloanţe în cerul meu viu
şi ca o baby-păpuşă care plînge de-o dai cu capul în jos
îmi cad lacrimile dintr-o Niagară

credeam că de-aş mai fi azi copil, viaţa în toată lumina ei ar fi albă,
dar sania scîrţîia pe asfalt şi-am auzit la nelu teama de-a ajunge la draci

copilul e un realist perfect, iar pentru mine realitatea e o fobie
aşa că am renunţat

am început să visez aiurea
somnul, în fond, e mai viu decît toate
visez găuri în mîna stîngă, crengi de copaci tîrîţi pe străzi
sau revederi în pustiuri care cer investigaţii anormale

niciodată nu mi-e mai frică de oameni decît noaptea,
dar, şi liberă-n lumina cerului,
mă simt un pui de pasăre-ntr-o colivie zăvorîtă

marți, 14 decembrie 2010

# ca nişte biserici uitate în pînza de păianjen

ne umplem de lume printr-un fir banal
ca nişte biserici
uitate în pînza de păianjen

printre spaţii dincolo de lume mama e femeia lui Dumnezeu

eram doar un copil cînd regulile ploii deschideau tăceri
într-un colţ mai bun al odăii mele idioate şi începeam să las baltă
jocurile de-a baba-oarba

îmi căutam Tatăl

primele ceruri urcau în mine ca o împotrivire iubirii mele
abia crescute

penetram schizofrenic neuronii soarelui,
dar oamenii îmi sfiau nuferii

la poale de munte
călugării plîng îngropaţi în zăpadă

perfecţiunea e un ram de gheaţă
şi păsările noastre nu se mai aşează aici

luni, 13 decembrie 2010

selecţii din "La rîul Piedra am şezut şi-am plîns" de Paulo Coelho

Am recitit pentru teză cartea lui Paulo Coelho "La rîul Piedra am şezut şi-am plîns" şi mi-am dat seama că prima dată n-am prea pătruns în ea. Deşi, finalul, decepţionează, recunosc că în cazul în care ar fi fost perfect, n-ar mai fi sensibilizat cititorul. Uneori scrie cam superficial şi afirmă lucruri simple, deja cunoscute, iar alteori te-ar şi face să plîngi prin frumuseţea adevărului. Sunt unele idei pe care nu le accept, dar în fond, m-au intrigat.

Cartea învaţă că
- voi iubi cu adevărat, doar fiind nebună
- trebuie să lupt
- să-mi asum riscurile
- şi, nu în ultimul rînd, să cred în puterea absolută a divinităţii şi valoarea purificatoare a ei

Am rămas cu dubii, însă, la una din temele esenţiale a cărţii care afirmă faţa feminină a lui Dumnezeu, întruchipată de Marea Mamă (Fecioara Maria/Zeiţa), simbol a cărei este apa, cea în care ne află în perioada postapariţiei noastre în lume, adică în pîntecul mamei.

• Adevărata iubire este un act de total abandon.
• Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte.
• A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scînteia lui Dumnezeu.
• Toate poveştile de dragoste sînt la fel. (<în total dezacord cu autorul>)
• - Pentru dragoste! – zise el.
Era şi el un pic ameţit. M-am gîndit să profit de prilej.
— Pentru cei înţelepţi, capabili să înţeleagă că unele iubiri sînt nebunii ale copilăriei – am zis eu.
Cine e înţelept este înţelept doar pentru că iubeşte. Şi cine e nebun e nebun deoarece crede că poate înţelege iubirea – a răspuns el.
• Nebunii-au inventat iubirea.
• -Uită-te la pietrele de pe jos.Sînt rotunde, fără muchii. Par pietricele de prund, ca la mare. Şi
totuşi, n-a fost niciodată mare aici, pe cîmpiile Navarrei.
-Picioarele ţăranilor, picioarele pelerinilor, picioarele aventurierilor au netezit pietrele astea – spuse el –. S-au schimbat şi ele, şi călătorii.
• De ce este ea „Fecioara"? De ce nu ne este prezentată Maica Domnului ca o femeie normală, la fel cu toate celelalte?
— A fost o femeie normală. A avut şi alţi copii. Biblia ne povesteşte că Isus a mai avut doi fraţi. Virginitatea în conceperea lui Isus se datoreşte altui fapt: Maria face începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este mireasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată.
• Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricît ar fi el de iluminat sau de desăvîrşit – nu poate rîvni.
• Dumnezeu – dacă exista cu adevărat – era Tată şi Mamă. ()
• Într-adevăr, deşi II ţinea în braţe Maria, Isus O susţinea pe Ea. Braţul copilului, ridicat către cer, părea a O ridica şi pe Fecioară în înalturi.Înapoi, la locuinţa Mirelui Său.
• Faţa lui Cristos era în fiecare dintre săracii pe care i-am întîlnit în lumea largă, şi îmi era cu neputinţă să nu o mai văd.
• Era preferabil să mori decît să încetezi a mai iubi.
• Dacă ne iubeşte un om, ne iubesc toţi. ()
• -Toţi facem minuni – zise preotul –. Isus a spus: dacă am avea credinţă cît un bob de muştar, am spune muntelui acestuia: „Mută-te!" Şi el s-ar muta.
• Isus a spus: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii." Căci El ştie că moartea nu există. Viaţa exista şi înainte de naşterea noastră şi va continua să existe şi după ce nu vom mai fi pe lume.
• -Şi voi continua să şed lîngă tine cît timp vei sta pe malul rîului. Şi dacă te vei duce la culcare, eu am să dorm în faţa casei tale. Şi dacă vei pleca departe de aici, eu am să merg pe urmele tale.
Pînă cînd îmi vei spune: pleacă. Şi voi pleca, dar am să te iubesc tot restul vieţii mele.

luni, 6 decembrie 2010

# no(ap)te de iarnă

afară toporul cîntă sadic
mi-e teamă să ştiu că Dumnezeu într-o zi
şi-ar dezlipi mîinile de pe cortexurile noastre,
că ar înceta să ne mai iubească mai mult decît ne iubim noi
sau că nu ne-ar mai îmbîcsi veşnicia pe gură

de-o streaşină se-aud zdrobiţi trei corbi,
dar tragedia e în mine şi unicul titlu valabil la hollywood
ar suna în „the horror of my current life”

mă travestesc în sfinx
şi plîng pentru babilonul meu ca un neuron bipolar,
între viaţă şi moarte

............................
dimineaţa voi călca prin bălţi de gheaţă
să trosnească iarna

miercuri, 1 decembrie 2010

# iarna mea e un dor

fulgi se-aşează pe buze ca-ntîiul sărut -
ruşinos, flămînd,
durut pe alocuri

te-aş ucide în deriva jalnică a iernii
să vezi că nu sunt tocmai
o biblie
oraşul meu e o cîmpie albă
şi cînd îmi plesnesc tîmplele de-atîtea amintiri
lumini veghează dulceagul omor

poate moşul o fi Dumnezeu

încerc să-ngîn bucuria iernii,
dar aerul rece îmi despică obrajii
cînd în focul din vatră curge viu
amorul

luni, 29 noiembrie 2010

# şi-am fost noi dumnezei acasă

linişti cu sînii proaspeţi
urlă din noi ca-n ziua apocalipsei

neantul tîrît sărută franţuzeşte
cînd braţe desfăcute,- n
cîrjă,
salivează voluptăţii fragede

trec cu scîrbă prin bălţile străzii,
dar tăcerea iese din matcă

îmi strîng picioarele la piept
...prea multe buruieni printre
vlăstare

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

selecţii (I) din "Problemele esteticii contemporane" de Jean-Marie Guyau

• Întreaga poezie a naturii se află în creierile oamenilor.
• Potrivit lui Ch.Renouvier, poezia trebuie să se exercite în libertate deplină şi „să renunţe la orice pretenţie directă asupra adevărului şi utilului”. Abia atunci poezia (şi arta în general) „vor ajunge la eliberarea totală”. Prima condiţie a oricărei opere de artă este indiferenţa faţă de adevăr şi util „pentru că nici utilul şi nici adevărul nu trebuie să constituie obiectivele ei specifice şi directe, ci numai emoţia şi frumuseţea.”
• Cînd auzim la ţară clopotul ce ne cheamă la cină, acest sunet nu reprezintă pentru noi decît un apel şi, auzindu-l, nu lui îi acordăm atenţie, ci mesei pe care o anunţă. Dimpotrivă, o muzică flămîndă de clopote ne va sili să o ascultăm penru ea însăşi.
• Orice artă este un joc şi nu orice joc înseamnă artă.
• Putem admira, desigur, o operă adaptată în mod savant tuturor trebuinţelor ca de exemplu o hală, o gară etc.; dar ea nu poate fi considerată frumoasă. Industria şi arta merg în sens contrar. Sistematizînd concepţia lui Herbert Spencer şi Grant Allen, ar trebui să spunem că trăsătura caracteristică a unui obiect frumos este de a nu avea un scop simulat şi imaginar.
• Dacă o statuie ne-ar face să ne îndrăgostim de ea, ca Pygmalion, scopul artei ar fi ratat.
• Farmecul utilului se află concomitent în caracterul său ingenios şi mereu plăcut. Un cărăuş, străbătînd un drum, va exclama cu entuziasm: „Ce drum frumos!”. prin acest epitet, el va desemna totodată arta savantă de construcţie a drumului şi uşurinţa pe care o întîmpină căruţa sa în alunecarea pe o şosea netedă, fără să zguduie şi fără să întîlnească hopuri.
• Să te simţi viu reprezintă temeiul oricărei arte ca şi al oricărei plăceri.
• Frumuseţea superioară este frumuseţea feminină. (Immanuel Kant)
• Formele şi culorile care au plăcut mai întîi animalelor au fost cele ale lucrurilor cu care se hrăneau. La oamenii simpli şi la cei aflaţi pe o treaptă inferioară de evoluţie, ochiul şi urechea în loc să decidă ce este frumos şi urît , nu fac decît să înregistreze evaluarea celorlalte simţuri. „ce este planta aceasta frumoasă?” am întrebat o fetiţa din Pirinei. „Nu este nimic, nu se mănîncă.”.
• Un cosaş îndemînatic poate fi în felul său la fel de elegant ca un dansator. Pictorul îl va reprezenta chiar cu mai multă plăcere pe primul decît pe celălalt. Un pădurar care atacă un stejar şi roteşte securea încordîndu-şi muşchii aproape că poate deştepta sentimentul sublimului.
• Admiţînd că tot ce este bun este frumos nu înseamnă că tot ce este frumos este bun.
Cîntarea cîntărilor, această capodoperă de poezie pătimaşă, care i-a captivat pe misticii din toate timpurile, este plină de imagini precum: „Sărutările tale sînt mai bune ca vinul...”, „Sînul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămîios plină”..., „Mai dulce decît vinul este mîngîierea ta...”, „Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta... Mîncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei”. (Senzaţiile de gust au un caracter estetic. Platon nu compara doar în glumă bucătăria cu retorica.)
• Potrivit lui Herbert Spencer şi şcolii sale, conceptul de frumos exclude:
1. ceea ce este necesar vieţii;
2. ceea ce este util vieţii;
3. în general, ea exclude şi orice obiect real al dorinţei şi posesiei pentru a se reduce la un simplu exerciţiu, la un simplu joc din activitatea noastră.

marți, 23 noiembrie 2010

# tăcerea din vid

gardul vechi trece pe lângă mine
cu echilibrul pisicii

sunt mai mult decît o adunătură de vise
în care mă bălăcesc

umblu pe străzi cu alte ceruri
sub epidermă
şi caut viaţa
în tremurul Pacificului

duminică, 14 noiembrie 2010

# AK-103 ne umple

în paharele de şampanie topim lumînări
să ne înfundăm urechile cu ceară

lumea curge invers proporţional

îţi storc lămîi pe buze şi-ţi silabisesc prin forţe dinlăuntru
că azi cerul e singura noastră viaţă

căprioare se revarsă din mine pe coapsele tale
AK-103 ne umple trupul cu gloanţe
fericirea ucide
şi eu îmi doresc moartea asta

vineri, 12 noiembrie 2010

# ghemuiţi între vii şi alte vieţi

uneori patul nu mai e o limită materială în care dormi sau faci dragoste
sunt zile cînd e o răscruce de vieţi în palmă
şi tu nu intuieşti nici macăr o clipă-nainte ce se va întîmpla

vocile noastre au tentă de mister

se pare că numai întunericul ştie să ne lege
-camera asta e plină de suflete, îmi zice mama,
aşteaptă să le fumezi, să le naşti, să fie parte din tine

miercuri, 10 noiembrie 2010

(cu)vîntul mut împrăştie mîntuirea

Toamna, frunzele n-au fost vreodată frunze.
Mai mult.
Bat clopote în păduri.
Zbînţul nevrotic răsună a iarnă.

Nici fulgii n-au fost vreodată fulgi.
Mai mult.
S-aud colinde în păduri şi
un păstor de n(oi)
ninge cu pace între oameni,
ca-între pietre.

Iarna nu-i frig şi zăpadă.
Mai mult.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

# sau/şi ?

În ‘73 m-am măritat cu viaţa
şi n-aveam rochie.
Am ieşit ca Eva în mijloc de Paradis
să muşc infernul
cu patimă.

În ’92 m-am măritat cu el
şi n-am putut să plîng.
Acum aveam rochie,
un Adam, o casă...
Încăpeau deopotrivă
Dumnezeu şi iadul.

Pînă în ’40 am mai trăit.
M-am măritat cu moartea
şi n-am avut timp să plîng.

Mă tot uit în casa ei şi nu pricep:
veşnicie sau deşertăciune?

vineri, 5 noiembrie 2010

a murit Adrian Păunescu..



De la un cardiac, cordial
Adrian Păunescu: în serviciul dv.


De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

selecţii din VIAŢA CA O CORIDĂ de Octavian Paler

• Nimeni nu e, se pare, atît de singur încît să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă.
• Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, cînd eram copil, trebuia să mor la 44 de ani. Nu s-a întîmplat aşa (din fericire), în schimb la 44 de ani mi-am publicat prima carte.
• Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens.
• Primejdiile nu vin numai de la alţii.
• Dintre toate răspunsurile la întrebarea „de ce scrii?”, singurul care te încînta prin sinceritate era cel al lui Horaţiu: „Pentru că nu pot să dorm.” Dar nici acesta nu ţi se părea exact. Între timp ziceai, s-au descoperit numeroase somnifere şi totuşi producţia de poezie creşte.
• Paradisul şi luciditatea sunt incompatibile pentru om.
• Arena însăşi e împărţită în două zone: una scăldată de lumină, alta mai umbrită. Ca viaţa, nu ? Iar cînd taurul se năpusteşte, ce violent devine contrastul!
• Fericirea e sentimentul cel mai greu de suportat, de aceea numai cei curajoşi sunt capabili de fericire.
• De altfel, cerul era pentru noi altceva decît spun astronomii. Era o parte din sat, o anexă a lui. Nu-l împărţeam cu alte galaxii, cu alte planete şi nici macăr cu alte ţări sau judeţe. Îl împărţeam cel mult cu alte sate, aflate în imediata vecinătate a Lisei. Era cerul nostru şi el nu avea nimic în comun cu ceea ce, ulterior, am aflat că se cheamă cosmos.
• Poate copilăria n-a fost o vîrstă, ci o altă existenţă, mai precis un alt fel de existenţă. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viaţă.
• Ignoranţa deplină: pentru a fi trebuie să se ignore pe ea însăşi.
• Explicat, misterul nu se lămureşte, ci moare. Singura şansă de a-l păstra intact este de a renunţa să-l explici.
• Poate ca dragostea este adevărul cel mai puţin absurd în această lume care nu duce lipsă de absurdităţi.
• (La şcoală) Eram trataţi ca nişte roboţi, se făcea apel doar la memoria noastră, nu la inteligenţa noastră.
• Singurătatea mi-a dezvăluit că nu-mi ajung mie însumi.
• Cum să mai aibă un copil fiorul măreţiei naturii după ce l-au văzut pe regele junglei închis ca un şobolan ?
• Încrederea toreadorului în arta sa este o formă de a nu muri.
• Rolul artei nu este să ne vindece de viaţă, ci să ne îmbolnăvească de ea.
• Învingătorii consideră, de obicei, că tot ce doresc li se cuvine. Asta îi pierde.
• Faptul că nu ştiu ce este fericirea nu mă împiedică să cred în ea,
• Într-o coridă totul se ţese cu trei fire de cînepă, Răul, Iubirea şi Moartea.

miercuri, 3 noiembrie 2010

# frica înghite lacom copilul din mine

Îl aud pe tata cum mă cheamă în casă de teama calului răzvrătit,
cînd frica aleargă la trap în mine de cîteva săptămîni
de parcă cineva ar dezlega pînza de la ochiul drept al calului într-o coridă din Spania.

La fiecare zece paşi îmi întorc privirea să văd cine-i în spatele meu
şi ce se aude,
dar nu pot să-mi explic cum oare niciodată
nu e nimeni şi nu se aude nimic.

Îmi amintesc de colecţia poveşti nemuritoare citite în copilărie
şi Sfînta Duminică: „Să-ţi vezi de drum şi să nu priveşti înapoi!”
Poate că trăiesc o irealitate personală.
Un ecou vechi bîntuie întunericul de-afară
cînd aerul cast îmi aminteşte de toată fiinţa ta
şi primul sărut cînd m-ai întrebat de-ţi dau voie.
Într-a cincea îmi ziceam că dacă te săruţi rămîi însărcinată.
Fricile astea diferă.

Îmi dau seama că teama a început să-mi intre în firesc prea repede,
că trăiesc nu din plăcere. Am în mine frica eşecului.

Dacă pe-o clipă, însă, aş simţi inima unei închisori pline cu deţinuţi,
i-aş privi pe ei şi pe alţii bolnavi de cancer,
frica mea ar fi o ruşine
s-o am.

două interviuri cu Mircea Cărtărescu

două interviuri (merită a fi citite) cu Mircea Cărtărescu:

1. http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mircea_Cartarescu-Orbitor-_este_portavionul_flotei_mele_0_230377465.html

2. http://www.contrafort.md/2008/161/1423.html

marți, 2 noiembrie 2010

selecţii din DE CE IUBIM FEMEILE de Mircea Cărtărescu

Atât persoana lui în sine (Mircea Cărtărescu), cît şi ceea ce a publicat, a fost permanent un "subiect de dispută între critici"... şi, da, între oricare alte persoane.
Indiferent de modul în care e apreciat, postez mai jos selecţii din - "De ce iubim femeile".

(Mie îmi place firescul ce-l caracterizează.)

• Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti.
• Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate.
• Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea.
• Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el.
• Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva.
• Nu putem şti niciodată cum vede lumea altcineva: poate că tu vezi albastru un lucru pe care eu îl văd roşu, dar, fiindcă tu numeşti acea culoare tot roşu, nu voi afla niciodată ce vezi tu cu adevărat...
• Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.
• Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ?
• Iar la mare nu fac dragoste decât o singură dată, de obicei în ultima noapte, cu o femeie pe care-abia o cunosc, mereu alta şi de fapt întotdeauna aceeaşi, pentru că ea pentru mine este doar marea.

Şi la final, partea pe care, probabil o cunosc toţi, o puteţi citi aici:
http://agonia.ro/index.php/prose/116176/index.html .

duminică, 31 octombrie 2010

# interneurastenic

de sîmbăta morţilor
viaţa umblă cu ochii legaţi
de parcă ar juca baba-oarba

azi preotul îmi aşază patrafirul pe cap
şi moartea ca o mamă
stă grijulie lîngă mine

biserica mă cheamă pe crucea mîntuirii,
dar spovedania mea e o mută prezenţă
încărcată
de pietre

simt
m-am născut într-o moarte
ghemuită ca-n pîntecul
mamei

miercuri, 27 octombrie 2010

# obscurităţi în noapte

Ana doarme
ghemuită
ca-n pîntecul mamei.
De data asta
se va naşte-ntr-o
moarte.

luni, 25 octombrie 2010

# iubirea noastră-i mai mult de„cît stau casele”


mi se atrofiază inima

ghemuită într-un pulover alb iau din liniştea
unei după-amiezi tomnatice să-mi refac trupul

ochiul drept mai căprui în sine eliberează o lacrimă
şi mă gîndesc dacă-o fi vîntul sau inima

deseori îmi cere să-i desenez o "dragoste" cu linii perfecte
şi rîd că poate de-asta nu ne iese-n iubire -
inima nu-i exact cum o ştim în copilărie

îmi las puloverul în leagăn şi pornesc în stradă
frunze de nuc jupuite dezlănţuie un labirint viu

aş putea fi un vierme în mărul tău aş putea fi chiar mărul
o gură de apă sau o firimitură de pîine
dar toate vor trece...
să fiu ?

duminică, 24 octombrie 2010

# sabi (haiku)

frunze scuipate
eliberează plînsul
tăcerii mele


(sabi - categorie estetică pentru haiku.
tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei
acceptate, a timpului atotdistrugător)

primul meu haiku.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

selecţii din SCRISORILE UNUI FAZAN de Alexandru Muşina


- Ceea ce m-ar putea mobiliza e ideea, de un pesimism „extrem”, că limba română poate nici nu va mai fi vorbită peste 100 ani; să fii un geniu poetic într-un trib cu 100 de vorbitori, pe cale de stingere... ce vrei „gratuitate poetică” mai mare, ce vrei provocare mai „cavalerească”?!
- Problema postomodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existenţă literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor.
- Folclorul m-a ajutat să nu cad în capcană.
- Cu postmodernii ăştia, te poţi aştepta la orice: sînt un fel de post-curve, care se pretează inclusiv la sentiment, numai să dea bine.
- Pervesitatea presupune un minim joc de măşti, o maximă ambiguitate.
- Gîndirea debilă, gîndirea slabă e, de fapt, „gîndirea moale”, a fesei care o penetrează orice „ac” are chef: economic, ideologic, cultural, politic: „lăsaţi muşchiul moale, nu vă încordaţi!” e adevărata deviză a postmodernităţii. Uneori mă simt atît de „arhaic”, încît îmi vine să-mi bag un băţ prin nas, numai că doare şi, oricum, nimeni nu m-ar înţelege. Totul „se interpretează”.
- Erosul e un produs de eprobetă; e ca puii din incubatoare sau găinile din crescătorii. N-are Spaţiu, n-are Primejdie, n-are Miros. E aseptic, e un produs ca oricare altul. Între un duş şi o defecaţie, actul sexual e o simplă regulă de igienă. Oricum, totul e „protejat”, „sigur”. Gîndirea postmodernă e una cu prezervativ, ca şi Erosul postmodern.
- O relaţie mai „profundă” cu sînii iubitei decît chirurgul care i-a făcut implantul nu poţi să ai nici dacă eşti Dante sau Eminescu... Şi atunci ?!
- Arivistul literar tipic mai întîi „înjură” pe (aproape) toată lumea; pînă cînd îşi simte poziţiile ameninţate şi „muşcă ” din nou.
- Mentalitatea de lumpen – toţi oamenii sunt ticălăşi, societatea e rea, totul e permis ş.a.m.d.
- Filosofia nu se poate dezvolta decît într-un mediu (într-o mentalitate de tip) negustoresc.
- Degeaba sînt deştept, dacă sînt prost (plasat).
- Posmodernismul e un sindrom, e o boală de bibliotecare şi profesori de literatură.
- Cînd nu ştiu ce să fac, devin sincer.
- Episodul pe care ni l-a povestit Manolescu – cu Preda, la începutul anilor 70, oferindu-i o sumă fabuloasă (cît două vile în centrul Bucureştiului, cînd Manolescu trăia într-o garsonieră la periferie) ca să scrie o istorie a literaturii contemporane, fără nici o „obligaţie” decît ca el, M.P., să aibă cel mai mare număr de pagini (?!), oferta refuzată de Manolescu – spune totul. De ce-l cred pe Manolescu? pentru că, după 1976, au apărut, la „C.R.”, 4 volume din „Scriitori români de azi” a lui Eugen Simion – n-am numărat, dar sînt sigur că capitolul consacrat lui Marin Preda are cel mai mare număr de pagini. Aici e cheia: cîţi ar fi rezistat tentaţiei ?
- Dormind, cobori sau urci ? Mai contează?
- Poezia, din fericire, nu are nevoie de un feed-back public (imediat). Ea există cînd, dacă e retrăită, refăcută, în intimitate, de un Cititor. Comunicare deplină, dar şi secretă, mai intimă chiar decît un act sexual.
- Cînd scrii, îţi permiţi să fii cît de deştept poţi, şi, în acelaşi timp, cît de politicos e nevoie ca să urmăreşti pînă la capăt o idee. Cititorul (unul, singur faţă-n faţă cu textul tău) poate să lase oricînd revista sau cartea jos şi să nu mai continue lectura niciodată. Asta şi dă o mai mare libertate comunicării prin scris, o face mai „fair”: tu scoţi din tine ce şi cum vrei, cititorul poate – liniştit – să te ignore. Fără ca tu, la o adică, să suferi.
- Versaillezii lui Ludovic al XIV-lea n-aveau W.C.-uri, dar aveau maniere. Îi mîncau puricii, dar purtau peruci, se rujau şi se pudrau din gros. Noi tremuram de frig şi frică, dar aveam modernism, neomodernism, textualism, postmodernism, "Şcoala de la Păltiniş" ş.a.m.d

despre carte puteţi citi mai detaliat aici

miercuri, 20 octombrie 2010

selecţii din M-AM ÎNSURAT CU O PĂPUŞĂ GONFLABILĂ de Louis-Thomas Pelletier

Oscilînd între satirizarea relaţiilor bărbat-femeie şi comedia dramatică, M-AM ÎNSURAT CU O PĂPUŞĂ GONFLABILĂ este un roman care are toate calităţile pentru a deveni un best-seller de referinţă. - cam asta scrie pe versoul cărţii.

Am găsit-o nouă în bibliotecă. Vroiam să văd cum scrie un prozator contemporan străin. Am luat-o, bine zis, la întîmplare. Nu e prea mare. 144 de pagini uşor de citit. Credeam că renunţ pe la pagina 20, pentru că nu luasem în seamă titlu cînd mi-a picat cartea sub ochi, dar m-a intrigat să văd totuşi ce iese în final.
E ciudată. Da. Foarte.

Genevieve îl părăseşte pe Francis după exact un an petrecut alături. acesta suferă prea mult, iar prietenul său, Jean, care nu credea în iubirea adevărată, încearcă să-l distreze prin localuri, să-i prezinte cît mai multe fete, din cele pentru o noapte.
nimic însă nu-i reuşeşte, pînă cînd într-o seară, beat, îşi cumpără o păpuşă gonflabilă care semăna cu fosta lui iubită. cea nouă era Sheila.
fiind la serviciu, lasă telefonului un mesaj vocal pentru ea. Jean îl aude din întîmplare şi vrea neapărat să facă cunoştinţă cu aceasta. Francis încearcă să evite întîlnirea de la operă, dar într-un final hotărăştetotuşi să iasă cu Sheila. Jean vine cu o fată pe care o cunoscuse ceva timp în urmă într-un local de seară, deci concepţiile lui despre iubire se schimbă. concertarea de la operă suferă din cauza acelei păpuşi, iar a doua zi, cei doi prieteni nu mai sunt primiţi la locul de mună.
Francis crede că ar fi bine să se însoare cu Sheila. după cununia făcută de un preot neortodox, pleacă cu "iubita" la mare. acolo se cunoaşte cu o tînără. avea un ursuleţ de pluş căruia îi vorbea şi-l purta peste tot, exact ca un copil. el află că Julie şi-a pierdut într-un accident soţul şi sarcina, pentru că urma să nască în 6 luni. ursuleţul de pluş urma să fie jucărie nou-născutului, dar...
Sheila explodează. Jean îşi pierde iubita şi intră în drama pe care o suferise Francis, care acum, trecut peste ea, o are alături pe noua lui iubită - Julie cu ursuleţul ei de pluş Romuald.

Bizar, cam imoral şi banal. Nu ştiu.
Autorul nu are biografie publicată pe internet şi nu am găsit nimic despre el.
De-asta cred că şi calitatea cărţii..

Cu toate astea, am făcut niste selecţii:

- Sunt destule iubiri şi veşnicii.
- Clauzele acelea scrise cu litere mici în partea de jos a poliţei dumneavoastră de asigurare sunt contribuţia serviciului nostrum. Suntem dispuşi să facem şi imposibilul ca să vă plătim. Dacă totuşi trebuie neapărat să vă dăm bani, facem în aşa fel încît să nu-I scoatem din buzunarele noastre. pentru asta, e sufficient să dăm în judecată sau cîteodată doar să ameninţăm cu judecata o altă companie pe care o considerăm răspunzătoare de necazul cu pricina, în locul nostru.
- "Mă plictisesc atît de tare încît fac din asta ocupaţie." Chamfort
- Ca să te descurci în viaţă, ca să devii o persoană echilibrată, trebuie să ştii că eşti iubit şi mai e nevoie de disciplină. Exact ce le dăm cîinilor noştri. Mîngîieri şi reguli.
- Această iubire deloc egoist a unui bărbat faţă de amintirea fiinţei dispărute nu e oare cea care se apropie cel mai mult de iubirea care-I uneşte pe oameni cu Dumnezeu? Da, această iubire curată şi necondiţionată e fără îndoială singura care merită din plin taina sfîntă a căsătoriei.
- "Realitatea este o mare cauzatoare de stress pentru cei care sunt preocupaţi de ea." Jane Wagner
- Viaţa e prea absurd să mai şi plîngem. Eu nu plîng aproape niciodată, nici macăr la cinema cînd văd un film trist. În fond, de ce să plîngi cînd ştii că e doar un film ? Mai bine am plînge cînd vedem un film frumos şi avem toate motivele să ne întristăm că ce vedem nu suferă nici cea mai mică comparaţie cu realitatea.
- O am pe Julie, am marea şi toată viaţa în faţă.

selecţii din "Fata din Zlataust" de Ionel Teodoreanu

Selecţii din FATA DIN ZLATAUST de Ionel Teodoreanu:

- Ai să ajungi departe fiindcă ştii să vrei şi vrei să ştii.
- Ura şi invidia nu au curajul leilor, ci laşitatea ploşniţelor care apar numai prin întuneric.
- Cei care-şi iau aere de acuzatori să devie acuzaţi.
- Oamenii săraci şi tineri sunt mîndri.
- Imoralitatea nu poate fi decît o consecinţă a lipsei de sensibilitate estetică.
- Ai numai dreptul să trăieşti. Sau asta se cheamă o datorie? ... Nimeni nu poate muri.
- Dragostea mea e un ocean subteran. Cerul oceanului meu e fundul mormintelor.
- Neantul nu poate fi nici apucat, nici spart în bucăţi.
- Am toate luminile întunericului. Cum vreţi să luptaţi cu mine? Piesele de şah nu se pot opune jucătorului...
- Niciodată nu iubeşti mai mult pe cineva, decât atunci când te-ai hotărat sa-i faci rău. E şi mai al tău.
- Te-ntreb: ce-ai vrea să ţii în mâini? Un măr sau un soare? Îţi place să ţii merele în mână şi soarele să-l vezi pe cer. Altfel te temi de el. Mi-aş vinde soarele pentru un măr, numai ca să-l primeşti în mâinile tale.

luni, 18 octombrie 2010

# eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor


ana îmi condamna fericirea
spunîndu-mi lucruri fără rost la ora de franceză
purta pantaloni zdrenţuroşi din mătasele infinitului
şi-mi imaginam cum din celule îi cad tristeţi vulnerabile

sîn coapse buze şi ochi şi toate celelalte îi erau pline cu nepăsare
dar ţinea să-mi repete sacadat perfecţiunile

în 2043 ana certa mulţimea închipuită
din scuarul catedralei pe o porţiune de 20 de metri pătraţi
făcînd paşi dus-întors pe-o dreptă vertical-orizontală

păta cu un ruj de mentă molecula de aer a celor vii

avea pupile negre dilatate frunte nervoasă pas leşinat
frezură rebelă ca-n 2010 - an în care mă vrea pe rug ca ioana d'arc

ana îmi condamna fericirea
iar dacă a scrie e să te ucizi şi să renaşti din cuvînt
eu îmi asum vrerea şi sunt gata să mor

vineri, 15 octombrie 2010

# Adevărul maturităţii

În timpul nopţii,
cel mic venea să-şi încolăcească mîinile şi picioarele
în jurul tristeţii mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
şi-l sărutam imediat pe frunte de teamă să nu-mi răspundă.
Cineva îmi arunca vid în gură, să tac.

N-aveam voie să-i stric copilăria.

Era mama.
Îmi aminteam cum zicea în plimbările noastre
că în cer oamenii ajung mai rar decît cîinii,
simţind cum îşi forţează o albire a dramei.
Necuvintele îi imflamau fălcile cu reţinere,
zîmbindu-mi fix şi parcă mincinos.
Îmi şoptea că-i prea frig, cînd afară era peste 30.

Ştiam. Vine dintr-un întuneric,
dar n-avea voie să-mi strice adolescenţa.

miercuri, 13 octombrie 2010

# El e român şi mi-e frate

Cînd grâul aurea zarea,
el s-a născut în câmp.
Rochia mamei i-a fost
cel dintâi scutec al copilăriei
şi cea dintâi miroznă a trudei.
El e din Transilvania,
din Muntenia şi din Bucovina.

El e român şi mi-e frate.

# Românul s-a născut poet

Cînd s-a născut,
omul
şi-a ridicat moartea în spate.
O poartă
în timp
şi-i atinge, fără să vrea,
coapsele imperfecte,
buzele rujate ieftin,
mîinile crispate, şi chiar pupilele ei
încărcate cu vid.

Cînd s-a născut, doinind,
românul, printre văi şi dealuri,
nu el şi-a ridicat,
ci Veşnicia-i s-a urcat în spate.

duminică, 10 octombrie 2010

# Elegia I


Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd mulţimea cu
mortul.

Pe aburii ferestrei cu toate tristeţile ei de pîn-acum
mi-am rezemat fruntea
şi-am coborît ochii în stradă.
Cancerul toamnei nu opreşte la semafor.
Asfaltului rece are pe coapse umbrele unui poem.


Cimitirul e locul unde s-a comasat dintotdeauna yin şi yang:
săruţi duios ţărîna ce-ţi apără mortul
şi o priveşti cu ura unui copil lăsat orfan.

Vezi, toamna vine ca o jucărie stricată.

Îi scot ochii, îi rup picioarele, îi înnod mîinile
şi mă joc ca într-un puzzle.
Cred că o să-mi iasă ceva.

Departe undeva se aud bocete şi
un clopot.

Eu aş alege să mor prima.
Cum, Doamne, să-i îngrop pe-ai mei ?

vineri, 8 octombrie 2010

# toamnă afară şi Ioana


Cu mine mesteacănul îşi îngroapă o castitate.
Toamna iar îmi aruncă pămînt în gură.

După moartea soţului a îmbătrînit într-un an pentru cinci,
dar tragismul ei îmi zîmbeşte fiecărui salut.
Pentru Ioana,toamna a devenit singurul anotimp,
drama singurătăţii provoacă pielea să-i deschidă riduri,
iar ochii au ceva din liniştea adusă nebuniei.

Ioana îşi pune inelul pe masă,
îl priveşte ore la rînd,
apoi îngenunchează la icoană şi face mătănii
cerîndu-i s-o ia din braţele lumii.

Ioana cînd doarme cuprinde întunericul.

duminică, 3 octombrie 2010

selecţii din "Cel mai iubit dintre pămînteni" de Marin Preda


• Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător.
• Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.
• Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu.
• Lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului.
• Viaţa e uitare de sine.
• Cîtă luciditate, atîta suferinţă!
• O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinat. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pestru salvarea ei. Gîndirea unui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrşit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie, încît ne silesc să ieşim macăr să ne dăm seama că o facem.
• A şti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul.
• În România n-ai nicio plăcere, nici macăr pe aceea de a avea un adversar, fiidcă dacă îl învingi, trece de partea ta.
• Şi ne mai plîngem că valo¬rile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decît să-l imiţi? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat înce¬tează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începînd cu violenţă prin a fi polemice cu valorile do¬minante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două. (Petrică Nicolau)
• Mai bine un sfîrşit cu groază, decît o groază fără sfîrşit. (Petrică Nicolau)
• Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.
• Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist el era român, declara¬ţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală.
• Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim. (Matilda)
• Sensul deplin al puterii e să dispui de soarta altora.
• Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîşnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mîntuirea?
• În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, ame¬ricanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele...
• Gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi.
• Nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om.
• În căsătorie nu se poate trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei.
• Multă lume nu înseamnă multă conştiinţă.
• Salut pe vii¬torul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu tre¬buie să existe nimeni în afară de mine.
• Inteligenţa afişată e orgoliul prostului. (Ciceo)
• Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.
• Însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pier¬duse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
• Sunt fericit în nefericirea mea!
• Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n-o pierdeţi?
• "Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cît de lungă a unui şobolan?" "Merge şi pînă pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade", răspunse famenul. "Şi cînd te gîndeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gîndit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi rîse în felul său gîjîit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gîndire.
• "Mă Gică, rîse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
• Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea.
• Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor.
• Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decît afară.
• Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există.
• Puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptînd brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sînt irealizabile...
• Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
• Cu-o moarte toţi suntem datori. (Ion Micu)
• Ce-aş avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?
• Într-o şedinŢă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele.
• Critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei...
• La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care l-a stîrnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie.
• Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aş întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."
• Un om nu e doar ceea ce cred alţii despre el că este.
• Mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi cînd eu aş fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gîndesc să rămîn toată viaŢa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcînd pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sînge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..."
• Asta era o idee pur literară, să rămîi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare.
• Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu rîdă iar atît de mine cît şi de marele filozof?
• Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decît dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cînd însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pămîntului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gîndirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mîine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.
• N-o să trăiesc cît lumea şi n-o să mor de două ori.
• Frumuseţea şi urîţenia fizică se metamorfozează şi se retrage în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă.
• Cine ne împiedică să trăim prin itemporalul din noi ?
• Atunci am simţit pentru întîia oară că pămîntul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pămîntul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mîncat şi am băut...?
• „S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sînt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricîte rele am fi făcut pe acest pămînt...?
• "Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi..."
• "...Nu ştiu!" "Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărîrea cu care aţi zis nu ştiu..." "Credeţi?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama..."
• Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă.
• Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înŢelegere, cînd e iremediabil tîrziu?
• Cine descoperă mai multe decît tu ştii tu însuţi despre tine îţi e superior.
• Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc..
• Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat.
• La noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în Ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stîrpească răul din Ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în Ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Pînă şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne...
• Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
• "Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaŢă are omul, şi un trai nenorocit."
• "Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?" "Tu!" "De cine?" "Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!"
• După fericire alergi pînă te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta Ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne.
Şi ceva un pic mai haios:
• Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: cîţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd...

miercuri, 29 septembrie 2010

# se întîmplă doar cînd iubeşti

dimineaţa picioarele aleargă fără noi în cîmp,
iar mîinile-şi palpează îndelung creierii celuilalt
de parcă-ar fi coapse

în afară lumea curge invers proporţional

buzele-şi găsesc amorul ca-ntr-un reflex
tot mai adînc şi mai tăios de dulce
scobim în lemn rînduri din Stănescu
să le-atîrnăm de mînerul uşilor din blocuri
ai văzut cum buricele ne crapă să ne putem contopi trupurile?
plămînii cîntă cu ficatul simfonia cerului,
iar venele-şi curg plăcerea dintr-un corp al meu într-un corp al lui
senzaţii de furnici sub pori

nebunul meu e chiar ideal,
ideal pentru mine. idealul meu

ne dezbrăcăm de oameni
şi ne scriem versuri pe faţă

duminică, 26 septembrie 2010

# confuzia unei euforii lacrimogene

nu pot să-mi explic lacrimile
îmi simt durerile şi nu ştiu ce mă doare
mai grav e că nici macăr nu ştiu ce vreau sau pentru ce trăiesc,
cînd eu îi întrebam pe alţii dacă chiar îşi merită viaţa.
am început să nu mai cred că a existat vreodată ceva pur în a iubi.
pur şi simplu iubesc.
nu ştiu cît o fi de la sentiment la deprindere...
tranziţia mă sperie.

Poemul în format audio:

Record006 - # confuzia unei euforii lacrimogene

vineri, 24 septembrie 2010

# cu doru pe balustrada nopţii la "DEŞTEPTAREA"

# cu doru pe balustrada nopţii
la DEŞTEPTAREA din 13 august pe jurnaltv.md
video> http://desteptarea.jurnaltv.md/?p=2868


miercuri, 22 septembrie 2010

# dopamină-mi ţâşneşte-n afară

în moalele capului mă lovesc lumini
şi se-aşează să-mi curgă lenos în inimă

bucuriile vin pe neapucate
şi pleacă înainte să-ţi dai seama ce s-o fi întîmplat
de-asta molfăi tăceri, încercînd să-mi abţin oricare zîmbet

nu pot să fac însă din mine un cadavru care încă mai ştie de viaţă
vreau să strig din cei patru poli ai lumii,
să mă audă anotimpurile hoinare chiar acum pe toate continentele,
să mă audă timpul şi să-i cadă fericirile mele în gura lui hapsînă,
pînă de mult ce va-mbuca i se vor înnoda ţevile gîtului

cerul s-a rupt în două infinite, al meu e o nebunie reală

dacă-mi vor condamna zborul ce mi-e unica viaţă,
voi arunca din mine un giordano bruno:
„voi mi-aţi rostit sentinţa cu mai multă frică decît am ascultat-o eu!”

luni, 20 septembrie 2010

# coridoare din care beau absenţă

lupt cu senzaţia de-a nu mai iubi
şi mi se învîrt porii într-un haos (i)material
o indiferenţa vulgară îmi impune să cred dragostea un mit,
chiar dacă ştiu că mitul a existat odată şi în mine

tăcerile dezgustate îmi cad pe umeri
(e posibil să fi aiurat pînă la faza unei certitudini că iubesc?)
picioarele se înfig într-un pămînt inundat de ploi închipuite
în piaţă o fată bătrînă îşi strigă pîinea: 9 lei la kg de roşii!
eu aş lua tone de-„a-te-nţelege” ca să nu mai mor atît,
dar tot ce-am vrut eu n-a existat încă

cor de tristeţi se-aruncă-n timpane
îmi deschei ultimul nasture, mai e ceva ?

joi, 16 septembrie 2010

# despre cum am murit astă noapte

subtitlu: hai, sictir!

sălcii îmi stau înghesuite pe retină

senzaţiile-mi nu sunt în stare de cuvînt
şi eu nu sunt în stare de viaţă

dacă mi s-ar spune că trebuie să mor
aş accepta pur şi simplu fără să mai întreb cum

dacă omul are instictul amorului,
cel al morţii e mai firesc să existe

azi noapte mi-ai cărat de pe undeva două flori
surîzînd împlinit de parcă mi le-ai fi adus din rai

am tăcut şi ţi-am zîmbit lenos,
pentru că nici atunci cînd la lecţia de română
doamna X a zis că unica perfecţiune e Dumnezeu,
nu am încetat să cred că eşti perfect,
ba că ai fi chiar El

mi-am prins în păr unul din trandafiri
şi nu ştiu din ce pornire am dansat un tango
o fi fost un dans al morţii mele? o frică? sau ...

miercuri, 8 septembrie 2010

# înspăimîntător!


a te naşte
durează
cîteva clipe

a muri
durează
o viaţă întreagă

joi, 2 septembrie 2010

# stare autentică de fericire

inconştientă nici macăr
de propria-mi viaţă
flutur din mîini
încercînd să dansez
şi abia apoi îmi dau seama
că mă aflu chiar în plină stradă

duminică, 29 august 2010

# remediul dintre a fi şi a nu fi

dacă ţi se face vreodată dor să te naşti
ar fi bine să începi să iubeşti,
pentru că alt motiv nici nu ar fi

dacă ţi se face vreodată dor de-a muri,
omule, nu ezita să te naşti iar!

joi, 26 august 2010

# poemul unei meditaţii nocturne


treci prin visul unei visări
de-ţi vine să naşti din piatră fluturi
bem în punctul luminii
istoria tainei născută în caverna unei graţii
sar infinitul deschid bobocul iubirii doar cu un zîmbet
şi-apăs pe clapele vieţii să adun ecoul crinilor
punctul luminii subţiază trecuturile
se dă peste cap ca un cîine turbat
pînă eu însumi îl ascund într-o pîslă uitată urîtă ucigătoare
ce fel de om ideal ?
perfecţiunea poate fi doar o altă viaţă
sau doi bătrîni trecuţi peste 60 ţinîndu-se de mînă
inima mi-e doar piatră
fluturii mor lemnul putrezeşte în indiferenţa de încîlciţi
iar eu zbor ca nimeni
piatra mea e un poem dur veşnic netemător

duminică, 22 august 2010

# abia mă abţin..

sfîrcuri de moarte ies în ochii mei
de trei zile mă irită tot ce ţine de viaţă
abia mă abţin să nu urlu, să nu plîng, să nu mor
încap în toate muchiile cerului cu dumnezeu
rugăciunile atîrnă pe dreapta pieptului
nimeni nu mă aude, nici că aş vrea să fiu auzită
tăcerea mea plînge la toate colţurile lumii
macabră e singurătătea
o, şi cum zbiară în mine bestii!
azi sîcîi lumea cu o evadare
„vreau să plec undeva”
abia mă abţin să nu urlu, să nu plîng, ...
să mor e prea simplu

vineri, 13 august 2010

# poemul unui prunc

Sunt prunc al unei ţări înlăcrimate
Şi, ca pe-un nume, port în mine-o datorie:
De-“a fi” cînd suntem chiar impuşi la moarte –
Şi a ne-aduna pe toţi din străinie.

Născutu-ne-am urmaşi din daci,
Să scriem limba izvorâtă din latină,
S-avem o Mioriţă laie şi un baci,
Un plai în care dorul ni-i de doină plină.

Simţul istoriei palpită necurmat,
Iar demnitatea naşte viaţă şi-n cuvânt.
Dacă suntem noi neamul blestemat
La veşnicie ne aduce-un legământ.

Sunt prunc al unui scris înlăcrimat,
litera nu mi-e moldovenească!
Şi de-asta-n tremur buzele-au strigat
s-apropie justeţea strămoşească:

- Vieru cântă din ţărână
Limba a fost şi ne va fi română!

# singurătate tratată cu un meci la fel de trist

din stomacul încărcat
vomit gînduri mucegăite
în „multi”gonală tăcere
a sigurătății mele
și scuip tristețea
care salivează
pe gurguiele deșertului

e prea trist
să privești nonexistența
dinamicii
într-o casă
unde te-ai obișnuit
să auzi permanent
viața

chiar și spălatul vaselor
îmi zgîrie gingășia
nu că ar fi multe
dar curgerea apei
și robinetul mecanic
parcă ar stopa timpul
chiar dacă ceasurile
mai răsună în fiecare odaie
(aș încerca să înghit bateriile)

mi-am tîriit coapsele,
ținîndu-le strîns la inimă,
pînă în fața televizorului

e greu să marchezi un gol
de fapt ca și în viață
întinderi musculare,
căderi,
stări depresive
și crize de nervi

poate că
totul e chiar mai dur
singurul arbitru
e Dumnezeu

un meci
(sau implicit viața)
e o joacă a naibii de sensibilă

mi-e silă acum
aș lua doar o cafea tare cu lămîie

spînzur carapacea
și storc atentă sucul din cugetul
bolnav de dor

picură încet
de parcă n-ar ști valoarea timpului

miercuri, 11 august 2010

# cu doru pe balustrada nopții (poem refăcut)

cînd aerul se droghează
mă irită patul aşezat prea drept
lîngă verticalitatea la fel de ideală a peretelui

fac plimbări lungi și
mușc nebună din creier
frînturi cîntate pentru surzi

cerul de iulie e captiv ca o pasăre închisă,
iar luna își vorbeşte tăcerea bătrînă

doru îmi șopteşte prin amorţeala limbii
o stea căzută pe-o margine a înaltului
şi dorinţele noastre spînzură cerul

înghețata se infiltreză în sînge,
uitînd de buze
şi joacă dur

exact ca şi timpul

luni, 9 august 2010

# în "ne"timp şi iubire

să fii tînăr o viaţă
înseamnă a uita de timp

să mai fii şi frumos,
înseamnă a iubi,
nu altceva!

selecţii din Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

a doua carte excepţională din anul ăsta.

• A fi om – o artă sau un destin ?! (tema pentru acasă)
• Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el. (Mihai)
• “Cine intră aici e un om mort” – inscripţie pe zidurile celulei.
• Începe să ne bucure moartea noastră. – cînd se eliberau locuri în vagoanele pentru deportaţi, pentru că – era aproape imposibil să te mişti, de parcă oamenii fuseseră cimentaţi între ei.
• Mai întîi trebuie să curăţăm prezentul de trecut, religia – de Dumnezeu, şi istoria – de regi şi împăraţi, ca să lăsăm în ea numai proletariatul. (Kudreaţov)
• Pentru mine acasă e acolo unde te afli tu. (Maria)
• „A spune cuiva te iubesc e o invitaţie la veşnicie.”
• „1+1 fac 2. Dar 2 nu mai este 1+1”. Constantin Noica
• Timpul e un microb. Care lucrează în oameni, în lucruri, în tot, crede Sorokin. Dacă am reuşi să ne vaccinăm contra lui, am deveni nemuritori.
• - O lume alcătuită doar din oameni bogaţi e o lume săracă. (părintele Florenski)
- Dar una alcătuită din oameni săraci ? (Mihai)
– E o lume care merită să piară.
• „Drumuri! le ştim doar începutul.”
• Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt cîinii.
• Dincolo de aceste ziduri omul are de ales între viaţă şi moarte, iar aici are de ales între două morţi.
(Dub)
- Tu eşti mai mult decît o sfîntă: eşti femeie. (Mihai Mariei) A spus asta cu convingere, pentru că numai o femeie ar fi putut fi capabilă de un atare sacrificiu, dar nu pentru Cel de Sus, care i-ar fi dăruit în schimb viaţă veşnică, ci pentru un muritor, cu slăbiciunile şi calităţile lui, care nu putea să-i dăruiască nimic altceva decît dragostea sa de om.
De cîteva ore, de cînd are un urmaş, e ca şi cum Dumnezeu i-ar mai fi pus la dispoziţie încă o viaţă.
• În faţa anumitor nenorociri simţi uneori ruşinea de a fi fericit.
La Bruyere
• „Exişti fără să fii.”
• Îi considera deşeuri umane, care urmau să fie reciclate sau să dispară. (Kudreaţov)
• - Libertate ?! reacţionă el. Ce cuvînt obscen. Uitaţi-l! (Kudreaţov)
• Iubirea ce-o port mă face să mă simt liber chiar şi închis. (Mihai)
• Abia de cînd sunt a ta, a ta, a ta, îmi aparţin cu adevărat. (Maria)
• Numai împreună fiind suntem noi. (Maria)
„Suferă. Mori. Dar fii ce trebuie să fii: un Om.”
• Nimic nu te consumă mai mult ca ura. Nu ai niciun drept să-i urăşti pe cei care nu-i poţi face mai buni. Fereşte-te de el, Bate-te cu el, opune-te-i, dar nu-l urî. Nu merită.

• „Nu-i mai plîngeţi pe morţi, Plîngeţi-le de milă celor vii.” Sofocle
• Cine a cunoscut Kolîma ştie cum arată iadul.
• - Eu credeam că suferinţele mari te dezgustă de viaţă. Dar ele te fac s-o iubeşti şi mai mult.
(Mihai)

miercuri, 4 august 2010

# 3.55 a.m.

vîntul îmi pălmuieşte faţa
umbrele crengilor de cais îmi sperie tremurul
uscat de viaţă

îmi vine să scuip insecte
insectele îmi sug poemul din tălpi
îi aud sîngele rece şi moartea

ceasul aruncă 3.55 a.m.
în acest moment aş vreau să fiu veşnic tînără
ca o stea

indiferent de „ne”veşnicia mea
cerul se cade a fi iubit

duminică, 1 august 2010

# veşnicia

moartea

are şi ea o "viaţă"

(pe ea nu o ucide

nimeni?!)

# călău de vieţi


timpul îmi deschide gura pînă la inimă

rînjeşte hilar cu albul eternităţii
(pînă i se văd riduri de bătrîn milenar)

tace...

îmi scuipă finele
împlinit că m-a-ncuiat în moarte!

duminică, 25 iulie 2010

# ah, zborule!

„să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e o vanitate”
(Nichita Stănescu)

aş vrea să-mi pun dopuri în urechi
şi tot să aud cum aripile se iubesc:
fîl-fîl... fîl-fîl...

mamă, naşte-mă iar,
naşte-mă pînă voi fi pasăre!

vineri, 23 iulie 2010

# poemul cununiei

miezul inimii zvîrli
harfă albă
pe trupurile noastre pale

firul clipei aşteaptă undeva
nenăscut,
iar timpul
latră
braţele izbite
în valurile mormîntului
de lumină şi cer

cavoul de fapt e un poem

în timpane fleoşcăie
capcanele zorilor
şi versurile
acordă
inimii
verigheta
eternităţii

# poemul trecut al iubirii


şterg ploaia cu o cîrpă de lumină
ascultînd cum patul ne citeşte
prin zvîcniri repetate
poemul trecut al iubirii de la miezul nopţii


zveltele căprioare din trupul tău
vibrează în retina ochilor plînşi de atîta plăcere,
iar hainele cu arterele tăiate
au lăsat goliciunea în dinţii sîngelui
fără vreo dorinţă de-a reveni în subsolul timidităţii

joi, 22 iulie 2010

# autobiografică 1


cerul meu piramidal

închide cristale în necuvintele

dintr-un subconştient timid



eu îmi scot inimile în cîmpie

să respire lumină,

dar ulii îmi devoră visele

care se vor naşte păsări,

niciodată în mine

sâmbătă, 17 iulie 2010

# să mori tînără e ceva

ramurile unui cais îşi atîrnă culoarea
prin scobiturile gardului

de jos, tăvălite în praful prin care
circulă toată ziua maşini,
mă privesc fructele
spînzurate de roţi şi tălpi

să mori tînără e ceva

aerul mă va purta pe buzele lumii
la fel de frumoasă ca şi azi,
cînd nebunia îmi curge uleios pe trup,
iar visele produc palpitaţii

eu nu voi fi bătrîna
cu basmaua abia legată de mîini în tremur,
cu melci în hormonii obosiţi
şi cu faţa melancolică
(pentru că bătrîneţea de fapt
e o viaţă a amintirilor)

eu voi rămîne ca şi azi

să mori tînără chiar e ceva

vineri, 16 iulie 2010

# noapte anormală

misterul zăngănea cu duioșie
pe culmea orașului în care am zburat
cu aripi improvizate

părcă am fi fost alții

în tăcerea desfrînată a nopții
înălțimea ne strîngea la piept

am pornit de la cap spre umăr
ca să reapărem în decorul închis al orașului

manechinele dormeau prin case,
iar noi ne-am întins pe cimentul cald al străzii,
în plină noapte

fluturii își lipeau aripile de stomac,
dar evadau pulsați de extazul anormalității

joi, 15 iulie 2010

selecții din Nebunul de Savatie Baștovoi

selecții din Nebunul de Savatie Baștovoi:

• - Dar ce schimbă pe om, Părinte?
- Dragostea.

• Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni – răspunse pe neaşteptate Nebunul. Oare crezi că Dumnezeu singur n-ar dori să-i tămăduiască pe toţi oamenii din lume? Dar Lui îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că aşa se înmulţeşte în lume dragostea.

• Oamenii sunt diferiţi. Şi, până la urmă, tot nebun ajungi.

• - Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii...
– De ce?
– Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
– Şi nu-i bine să fii sfânt?
– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când
fac pe cineva sfânt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune
şi folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, şi El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa. Dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi până la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos.
Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are
de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?

• Dumnezeu a venit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi. Este iertare pentru toată lumea.

• Nimic altceva nu fac eu decât ceea ce fac oamenii, şi de aceea mă port aşa, ca ei să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă şi, cunoscând astfel cât de caraghioşi şi de vrednici de râs sunt, să se oprească din răutăţile lor.

atît.

# poemul dimineții

prin ochii mei somnoroși încă
avionul curge prea lin,
așa că mă pălmuiesc
și îmi forțez pleopele
să stea ridicate

peste tot miroase și pute a viață,
iar gîndurile mele obsedate de imposibil
încearcă să ia o pauză

(ideile îmi stau în rînd ca la pîine)

în mine se naşte un poem neterminat
în care cuvintele sunt clipe,
iar clipele sunt eu

marți, 13 iulie 2010

# poemul cerului agresiv din mine

de-afară un scîncet
îmi crapă norii poemului
răstignit în muțenie

cerul nervos de pe buze
ia sălbatic o țigară
și aruncă bulgări de fum
în gura deschisă a cuvintelor

respirațiile umane
din spatele lui
îi produc salivări lirice,
iar șarpele sculptat
în pereții de humă
a trupului meu
îi spune că are
un ochi mort

mă descopun treptat,
ca să mă reculeg din scrumieră

caligramă: chem cerul să-mi violeze sufletul cu alb

afară cerul a violat aerul
cu stropi virgini de ploaie
și acum plină de extaz
deschid ușa scobită
lîngă vizuina unei iluzii

prospețimea mă îndeamnă
nebunatic să urc
pe balustrada iubirii
unde pe tălpile tale
am putea să întrecem
fastuosul titanic

clipa intră în anormalitate
pentru a mă preda infinitului
și din trupu-mi rece
o balerină urcă melancolic
spre albăstrimea nudă a înaltului

continuarea selecțiilor din Perimetrul cuștii de Leo Butnaru

• Cînd reușesc să scriu poezie sau jurnal, am senzația că mă reîntîlnesc eu însumi pe mine; totdeauna cu cel pe care l-am căutat atît de multă vreme...
• Poemul – cea mai polisemantică dintre construcțiile umane.
• O poezie există, pentru că nimic identic cu ea nu a mai existat, pentru că însăși elaborarea ei este un act unic de-a exprima în cuvinte o experiență care pînă la un moment dat fusese necunoscută; ceva analog cu îndeletnicirea lui Adam de a numi creaturile vieții.
• Poeziea poate fi parafrazată, imitată stîngaci, dar nici într-un caz nu poate fi tradusă, fapt la care dr.Johnson ar adăuga: „Și de aceea poetul este păstrătorul limbii”.
• Vechii egipteni venerau o pasăre a morții, numită huma. Nu găsești analogii implicite între acea zburătoare și spusa noastră „l-a-nghițit huma” ?
• -La egipteni, zeul înțelepciunii se numea Tot. Iar noi, prin „tot” înțelegem întregul. Poate fi ceva și aici...
-Absurditate, nevinovată șarlatanie poetică.
• Prin definiție, poezia luptă contra atingerii cu obișnuitul.
• Un profesor sosit din Moldova citește o prelegere cu tema „Există oare viață pe Marte ?” La final întreabă sala dacă are careva întrebări. Se ridică Ștrul, adresîndu-se profesorului: „Pe mine nu mă înteresează dacă există sau nu viață pe Marte, ci vreau să întreb doar atît: cînd va fi viața în Odessa?”
• Arta nu este numai locul cel mai înalt al vagabondajului gîndirii, ci și al celei mai îndrăznețe expresii ale ei.
• Alain Bosquet: „Eu îmi traduc carnea în cuvînt,/ neștiind dacă el o primește.”
• Eminescu: „Sunt prea mîndu în sărăcia mea.”
• Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți.
• Paradoxal? – „Printre oameni există ucigași care n-au vărsat sîngele nimănui, hoți care n-au furat nimic și mincinoși care au spus doar adevărul.”
• La izvoarele sale, limba a fost un poem ciclic în stare haotică.
• „Poezia spulberă blestemul ce ne silește să fim sclavii capricioaselor imperii înconjurătoare.”
• Un autor serios în modu-i de „raționament poetic” nu caută locurile unde publicul e „mai darnic” în aprecieri măgulitoare.
• De ce să nu renunți la versul liber ? macăr el să fie liber, dacă tu nu ești...
• Michelangelo: „Trăiesc din propria-mi moarte, și-n tortură trăind mă bucur”.
(aici ar fi cazul unei diferențe. în poezia „Nu am moarte cu tine nimic” Grigore Vieru scrie: „Dar numai din propria-mi viața trăiesc”.)
• Alexandri: „E unul care cîntă mai dulce decît mine ? Cu-atît mai bine țării și lui cu-atît mai bine.”
• Cel care citește „e mai viu” decît orbul întru neștiință de carte.
• Cicero: „Cum tacent, clamant”(Fiindcă tac, ei strigă).


atît.

miercuri, 7 iulie 2010

selecții din Perimetrul cuștii de Butnaru

nu am terminat încă să-i citesc jurnalul.
sunt la 107 din cele 282 de pagini,dar voi posta cîteva din selecții.
sunt multe cuvinte frumoase, lucruri noi (sigur că pentru mine), aforisme pe care l-au intrigat în timpul lecturilor și cel mai dramatic realitatea trecutului.

cînd termin cartea, mai adaug cîte ceva.

Sintagma artă pentru artă a lansat-o Theophile Gautier.

Stendhal către Balzac : „Uneori mă tot gîndesc un sfert de oră dacă e cazul să plasez adjectivul înaintea substantivului sau după el – eu vreau să povestesc despre ceea ce am pe inimă: 1) corect și 2) exact... “

O fi adevărat că geniul se inspiră din natură, iar talentul – din artă ?

Nu mai devreme decît tîrziu.

A trăi, nu înseamnă să respiri, ci să acționezi. (J.-J. Rousseau)

Întîlniseam undeva fraza: “A pierde timpul gîndindu-te la timpul pierdut”. O variantă, și mai dramatică, la Nezval: “A omorî timpul cu omorurile”.

Nezval considera că : “Ceea ce un poet din vremurile trecute exprima printr-un sonet întreg, poetul contemporan trebuie să reușească a o face în două rînduri doar”.

Flaubert: “Idealul prozei a ajuns la un grad nemaipomenit de dificultate; trebuie să te smulgi din archaism, din expresia comună, să ai ideile contemporane în termenii lor grosolani și totul să fie limpede ca Voltaire, studios ca Montaigne, nervos ca La Bruyetere și totdeauna șiroind de culoare.”

Librăria “Meridiane” a fost închisă... parțial: doar secția română...

Traducerea (operet literare) e ca și un sărut prin sticlă.

Uite, mai sunt reeditate cadavre, pentru morga literaturii.

Poetul ca... fenolog al emoțiilor.

Blok: “Am nevoie de supra-cuvinte…”

# poemul insomniei

cafeaua pe care am băut-o
îmi dă tîrcoale prin gînduri
aruncînd conștiință trează
în ochii mei ieșiți din orbite
de-atîta oboseală

am visat prea mult cu ochii deschiși,
iar iluziile nu mai încap pe rafturile secrete ale inimii

caut să trec de partea cealaltă a lumii
și citesc din Perimetrul cuștii de Butnaru
(“cărțile ard înainte de a fi scrise,
iar cuvintele tac, ca într-un coșmar,
înainte de a fi rostite”)

mă taie în bucăți de carne vie
stupiditatea oamenilor,
dar încerc să mă limitez la idei mute
pentru că vreau să dorm

număr pînă peste 200 și
pierd rîndul

mă tot gîdilă realitatea
cu muchii de cuțit

marți, 6 iulie 2010

pe versurile lui Adrian Păunescu

Și totuși există iubire
Și totuși există blestem
Dau lumii, dau lumii de știre
Iubesc, am curaj și mă tem.

duminică, 4 iulie 2010

# condamnați la închisoare pe viață

Dumnezeu ne-a închis
în sîmburi
care mucegăiesc
în fructul eternității
pe ramurile pomului
ce rodește clipă
fără a fi dezbrăcat
de anotimpuri.

sâmbătă, 3 iulie 2010

# aspirata nopţii

pe fundalul nopţii
cuvintele se dezbracă de sine
şi nasc tăcere

noi dansăm cu îngerii
pe o balustradă a iubirii
și nu ne pasă că cineva s-ar opri aici
să ne privească

luna infectată
cu delirul graţios
al sîngelui alert
ne surîde blînd
şi ademenitor

flămînzi de imposibil
sorbim caisa din edenul cerului
şi-am vrea să ne năpustim
să-i înghiţim buzele!
să-i mușcam pieptul!
să-i aruncăm miezul
ce-i ascunde intimitatea
și s-o dezgolim pînă la gînduri
ca seva ei de lebădă
să ne curgă pe trupurile
în care veșnicia popează
rînduri în stil poetic

"Cel rătăcit" de Aurelian Silvestru

• Ne-am sinucide dacă ne-am da seama cît de cruzi suntem.
• Fulgerați de adevăr, constatăm că, fără suflet, nici moartea nu are nevoie de noi.
• Un jucător abil are întotdeauna un as în mînecă.
• Nu poți întoarce timpul pierdut. Poți doar să nu-l mai pierzi în viitor. (Mesagerul Umbrelei)
• Fiecare om, în felul său e un miracol. (Vica)
• Regretul nu e o salvare. Te ajută să-ți conștientizezi greșeala, dar nu te împiedică s-o repeți.
• Nu există ghinion! Există doar agenți care greșesc!
• Misterul pune la îndoială nu rațiunea, ci limitele ei... ne place să credem că le știm pe toate. Dar viața ne plasează uneori în centrul unor evenimente incredibile, pe care rațiunea nu le poate explica, și atunci, ca să nu fim ridicoli, ne prefacem că analiza lor e sub nivelul demnității noastre sau, în genere, că ele nu există, de parcă realitatea s-ar compune doar din fenomenele pe care suntem în stare să le înțelegem.
• Alcoolismul nu este o boală, ci o stare sufletească. O stare care nu se vindecă. Se tratează, dar nu se vindecă! Dacă n-ar fi așa, atunci, într-o bună zi, ar muri toate muzele de pe pămînt, iar odată cu ele ar dispărea și oamenii de artă, pictorii, poeții, cavalerii, într-un cuvînt – romanticii. (Jean Sorel)
• Noi, creștinii, avem în sînge venerarea suferinței. (Cornelius)
• Uneori nimic nu este mai absurd ca certitudinea.
• Lumea este imperfectă. Contează, însă, nu cum o găsești cînd vii, ci cum o lași cînd pleci. (Jean Sorel)
• Cine se scuză se acuză! (Vica)
• Omul de nimic are o singură mare satisfacție – să-l vadă îngenuncheat pe omul de valoare. (Nelu)
• Norocul ne așteaptă pe drumul la care renunțăm. (Nelu)
• Insulta este expresia verbală a eșecului. (Comisarul)
• Prima virtute a unui creștin e tăcerea! Să taci, cînd suferi. Să taci cînd te frămîntă îndoiala. Să taci cînd știi ceva ce nu e bine să cunoști... Asta e cel mai greu să faci.
• Nu Biserica are nevoie de om, ca să rămînă în lumină, ci omul are nevoie de ea, ca să nu cadă în întuneric. (Al Satin)
• Credința este realitatea pe care trebuie s-o accepți fără dovezi. (Al Satin)
• Lumea materială face tandem cu cea spirituală. Dacă există o lume materială, vizibilă, înseamnă că există și o lume imaterială, invizibilă. Acest fapt dovedește că ceea ce spun cărțile sfinte despre suflet e adevărat. Orice corp imaterial rezultă din transformarea materiei în energie. Sufletul, deci, este energia despărțită de materie prin moarte. (Cornelius)
• Imposibilul este nu o realitate care nu există, ci o limită pe care mintea noastră nu cutează s-o depășească. Este viitorului pe care ne temem să-l percepem ca prezent. (Cornelius)
• Chiar dacă înțelegem că moartea e un fenomen inevitabil, trăim ca și cum am fi nemuritori.
• Cînd faci rău, te simți înstraăinat, de parcă toată lumea te-ar fi părăsit. În realitatea, nu lumea, ci Dumnezeu se leapădă de tine.
• Omul e măsura timpului. (Mihai)
• Nu-ți risipi zilele cu nimicuri, căci scris este: cel care va face din cinstirea părinților o îndatorire de suflet, acela va fi iubit de Dumnezeu. (Sfînta Oarbă)
• Pe oamenii politici îi interesează nu ideile înalte, ci scaunele cît mai înalte.
• Orbii nu cred în lumină, și totuși, ea există.
• Suntem căsătoriți cu moartea, pe care o înșelăm în fiecare zi cu cea mai dulce prostituată – Viața...
• Cuvintele apostolului Pavel: dacă Isus n-a înviat din morți,a tunci zadarnică este credința noastră.
• Dacă vrei pace, nu trebuie să-ți fie teamă de război. Iar războiul înseamnă sacrificii.
• Omul e arhitectul propriei nemuriri.
• Datorită nouă, Veșnicia se înobilează și devine Spirit.
• Dacă dincolo de moarte nu există Dragoste, la ce bun veșnicia ? (Mihai)

duminică, 27 iunie 2010

# caligrama celor două unghiuri

# te-aștept în ploaie


încă mai plouă,
dar îţi promit să pictez
un cer senin
deasupra iubirilor noastre

voi gîdila picăturile
pînă cînd curcubeul
îşi va pune rochia seducătoare
captivînd soarele
cu decolteul fierbinte
din care răsar păpădii

ne vom rătăci apoi
şi noi prin iarbă
invadaţi de sărutări
ca în plină vară

ne vom îmbăta cu extaz
din mirozna florilor
şi vom sorbi din ele nebunie dulce

vom fi aceeaşi copii ai dorului
care am fost pînă acum
plini de patimă
şi smintiţi
cum nu mai e nimeni

# contestare

Dumnezeu
concepe
viaţa
pe pămînt.

Viaţa
provoacă
inevitabil
moartea.

Moartea
naşte
în fine
veşnicia.
...............
Şi omul,
naiv,
tot n-a mai înţeles
că de fapt
moartea
îl face nemuritor.

# dreptul cere obligaţii


Noaptea conjugală
a vieții
cu omul
e, fără pic de îndoială,
moartea.

sâmbătă, 26 iunie 2010

# faza de saturație a răbdării

risc să vă dezamăgesc aparenţele,
dar trupul meu hoinar lîngă voi
e umbră dementă
dintr-o altă sferă

în lumea mea
oamenii metamorfozează
în cuvînt
şi fiecare stare
concepe o poezie
din care erupe lavă

în lumea mea,
VOI!
nu-mi trebuiţi

# o noapte a nopţilor

sub razele egoiste
ale lunii stapîne pe bezna
nopţii de vară
trupurile noastre
mai au un singur contur negru
pe fundalul invalid de mister

o haită de lupi ne urlă iubirile
pe-o stîncă a cerului
iar îngerii cu simţurile dublu-intrate
în circuitul nebuniei
îşi notează formula simfonică
a dorului nostru