| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

miercuri, 23 iunie 2010

# cînd ai plecat


inimile noastre
rugineau ca şi banca
pe care stăteam în dimineaţa
plină de zăpadă neagră

mă priveai tăcut
cu ochii decupaţi din mare
şi în trupul tău obosit
de fluturii care-ţi mor în stomac
se înfiorau toate gîndurile posibile

lumea ne-ar fi crezut nebuni
într-o dimineaţă ca aceea
dar de fapt nebunia era că ne iubim

tăcuţi eram

soarele bolnav de iarnă
ne privea palid de tot
prin zvîcnetul convulsiv al fulgilor
care ne cădeau pe obraji buze ochi mîini
şi toate sudate într-un moment spasmodic
al despărţirii

mi-am zis că trebuie să plec
pentru că îmi veneau lacrimile
şi nu vroiam să mă vezi cum plîng

m-am întors încet,
dar grăbită să fug departe
şi în timp ce am îndrăznit să clipesc
lacrimile deţinute au evadat

plîngeam

vroiam să te privesc pentru ultima oară,
dar ştiam că vei face acelaşi lucru

Un comentariu:

critica perfecţionează