# ah, zborule!

„să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e o vanitate”
(Nichita Stănescu)

aş vrea să-mi pun dopuri în urechi
şi tot să aud cum aripile se iubesc:
fîl-fîl... fîl-fîl...

mamă, naşte-mă iar,
naşte-mă pînă voi fi pasăre!

# poemul cununiei

miezul inimii zvîrli
harfă albă
pe trupurile noastre pale

firul clipei aşteaptă undeva
nenăscut,
iar timpul
latră
braţele izbite
în valurile mormîntului
de lumină şi cer

cavoul de fapt e un poem

în timpane fleoşcăie
capcanele zorilor
şi versurile
acordă
inimii
verigheta
eternităţii

# poemul trecut al iubirii

şterg ploaia cu o cîrpă de lumină
ascultînd cum patul ne citeşte
prin zvîcniri repetate
poemul trecut al iubirii de la miezul nopţii


zveltele căprioare din trupul tău
vibrează în retina ochilor plînşi de atîta plăcere,
iar hainele cu arterele tăiate
au lăsat goliciunea în dinţii sîngelui
fără vreo dorinţă de-a reveni în subsolul timidităţii

# autobiografică 1

cerul meu piramidal

închide cristale în necuvintele

dintr-un subconştient timid



eu îmi scot inimile în cîmpie

să respire lumină,

dar ulii îmi devoră visele

care se vor naşte păsări,

niciodată în mine

# să mori tînără e ceva

ramurile unui cais îşi atîrnă culoarea
prin scobiturile gardului

de jos, tăvălite în praful prin care
circulă toată ziua maşini,
mă privesc fructele
spînzurate de roţi şi tălpi

să mori tînără e ceva

aerul mă va purta pe buzele lumii
la fel de frumoasă ca şi azi,
cînd nebunia îmi curge uleios pe trup,
iar visele produc palpitaţii

eu nu voi fi bătrîna
cu basmaua abia legată de mîini în tremur,
cu melci în hormonii obosiţi
şi cu faţa melancolică
(pentru că bătrîneţea de fapt
e o viaţă a amintirilor)

eu voi rămîne ca şi azi

să mori tînără chiar e ceva

# noapte anormală

misterul zăngănea cu duioșie
pe culmea orașului în care am zburat
cu aripi improvizate

părcă am fi fost alții

în tăcerea desfrînată a nopții
înălțimea ne strîngea la piept

am pornit de la cap spre umăr
ca să reapărem în decorul închis al orașului

manechinele dormeau prin case,
iar noi ne-am întins pe cimentul cald al străzii,
în plină noapte

fluturii își lipeau aripile de stomac,
dar evadau pulsați de extazul anormalității

selecții din Nebunul de Savatie Baștovoi

selecții din Nebunul de Savatie Baștovoi:

• - Dar ce schimbă pe om, Părinte?
- Dragostea.

• Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni – răspunse pe neaşteptate Nebunul. Oare crezi că Dumnezeu singur n-ar dori să-i tămăduiască pe toţi oamenii din lume? Dar Lui îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că aşa se înmulţeşte în lume dragostea.

• Oamenii sunt diferiţi. Şi, până la urmă, tot nebun ajungi.

• - Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii...
– De ce?
– Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
– Şi nu-i bine să fii sfânt?
– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când
fac pe cineva sfânt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune
şi folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, şi El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa. Dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi până la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos.
Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are
de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?

• Dumnezeu a venit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi. Este iertare pentru toată lumea.

• Nimic altceva nu fac eu decât ceea ce fac oamenii, şi de aceea mă port aşa, ca ei să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă şi, cunoscând astfel cât de caraghioşi şi de vrednici de râs sunt, să se oprească din răutăţile lor.
atît.

# poemul dimineții

prin ochii mei somnoroși încă
avionul curge prea lin,
așa că mă pălmuiesc
și îmi forțez pleopele
să stea ridicate

peste tot miroase și pute a viață,
iar gîndurile mele obsedate de imposibil
încearcă să ia o pauză

(ideile îmi stau în rînd ca la pîine)

în mine se naşte un poem neterminat
în care cuvintele sunt clipe,
iar clipele sunt eu

# poemul cerului agresiv din mine

de-afară un scîncet
îmi crapă norii poemului
răstignit în muțenie

cerul nervos de pe buze
ia sălbatic o țigară
și aruncă bulgări de fum
în gura deschisă a cuvintelor

respirațiile umane
din spatele lui
îi produc salivări lirice,
iar șarpele sculptat
în pereții de humă
a trupului meu
îi spune că are
un ochi mort

mă descopun treptat,
ca să mă reculeg din scrumieră

caligramă: chem cerul să-mi violeze sufletul cu alb

afară cerul a violat aerul
cu stropi virgini de ploaie
și acum plină de extaz
deschid ușa scobită
lîngă vizuina unei iluzii

prospețimea mă îndeamnă
nebunatic să urc
pe balustrada iubirii
unde pe tălpile tale
am putea să întrecem
fastuosul titanic

clipa intră în anormalitate
pentru a mă preda infinitului
și din trupu-mi rece
o balerină urcă melancolic
spre albăstrimea nudă a înaltului

continuarea selecțiilor din Perimetrul cuștii de Leo Butnaru

• Cînd reușesc să scriu poezie sau jurnal, am senzația că mă reîntîlnesc eu însumi pe mine; totdeauna cu cel pe care l-am căutat atît de multă vreme...
• Poemul – cea mai polisemantică dintre construcțiile umane.
• O poezie există, pentru că nimic identic cu ea nu a mai existat, pentru că însăși elaborarea ei este un act unic de-a exprima în cuvinte o experiență care pînă la un moment dat fusese necunoscută; ceva analog cu îndeletnicirea lui Adam de a numi creaturile vieții.
• Poeziea poate fi parafrazată, imitată stîngaci, dar nici într-un caz nu poate fi tradusă, fapt la care dr.Johnson ar adăuga: „Și de aceea poetul este păstrătorul limbii”.
• Vechii egipteni venerau o pasăre a morții, numită huma. Nu găsești analogii implicite între acea zburătoare și spusa noastră „l-a-nghițit huma” ?
• -La egipteni, zeul înțelepciunii se numea Tot. Iar noi, prin „tot” înțelegem întregul. Poate fi ceva și aici...
-Absurditate, nevinovată șarlatanie poetică.
• Prin definiție, poezia luptă contra atingerii cu obișnuitul.
• Un profesor sosit din Moldova citește o prelegere cu tema „Există oare viață pe Marte ?” La final întreabă sala dacă are careva întrebări. Se ridică Ștrul, adresîndu-se profesorului: „Pe mine nu mă înteresează dacă există sau nu viață pe Marte, ci vreau să întreb doar atît: cînd va fi viața în Odessa?”
• Arta nu este numai locul cel mai înalt al vagabondajului gîndirii, ci și al celei mai îndrăznețe expresii ale ei.
• Alain Bosquet: „Eu îmi traduc carnea în cuvînt,/ neștiind dacă el o primește.”
• Eminescu: „Sunt prea mîndu în sărăcia mea.”
• Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți.
• Paradoxal? – „Printre oameni există ucigași care n-au vărsat sîngele nimănui, hoți care n-au furat nimic și mincinoși care au spus doar adevărul.”
• La izvoarele sale, limba a fost un poem ciclic în stare haotică.
• „Poezia spulberă blestemul ce ne silește să fim sclavii capricioaselor imperii înconjurătoare.”
• Un autor serios în modu-i de „raționament poetic” nu caută locurile unde publicul e „mai darnic” în aprecieri măgulitoare.
• De ce să nu renunți la versul liber ? macăr el să fie liber, dacă tu nu ești...
• Michelangelo: „Trăiesc din propria-mi moarte, și-n tortură trăind mă bucur”. (aici ar fi cazul unei diferențe. în poezia „Nu am moarte cu tine nimic” Grigore Vieru scrie: „Dar numai din propria-mi viața trăiesc”.)
• Alexandri: „E unul care cîntă mai dulce decît mine ? Cu-atît mai bine țării și lui cu-atît mai bine.”
• Cel care citește „e mai viu” decît orbul întru neștiință de carte.
• Cicero: „Cum tacent, clamant”(Fiindcă tac, ei strigă).

atît.

selecții din Perimetrul cuștii de Butnaru

nu am terminat încă să-i citesc jurnalul.
sunt la 107 din cele 282 de pagini,dar voi posta cîteva din selecții.
sunt multe cuvinte frumoase, lucruri noi (sigur că pentru mine), aforisme pe care l-au intrigat în timpul lecturilor și cel mai dramatic realitatea trecutului.

cînd termin cartea, mai adaug cîte ceva.

Sintagma artă pentru artă a lansat-o Theophile Gautier.

Stendhal către Balzac : „Uneori mă tot gîndesc un sfert de oră dacă e cazul să plasez adjectivul înaintea substantivului sau după el – eu vreau să povestesc despre ceea ce am pe inimă: 1) corect și 2) exact... “

O fi adevărat că geniul se inspiră din natură, iar talentul – din artă ?

Nu mai devreme decît tîrziu.

A trăi, nu înseamnă să respiri, ci să acționezi. (J.-J. Rousseau)

Întîlniseam undeva fraza: “A pierde timpul gîndindu-te la timpul pierdut”. O variantă, și mai dramatică, la Nezval: “A omorî timpul cu omorurile”.

Nezval considera că : “Ceea ce un poet din vremurile trecute exprima printr-un sonet întreg, poetul contemporan trebuie să reușească a o face în două rînduri doar”.

Flaubert: “Idealul prozei a ajuns la un grad nemaipomenit de dificultate; trebuie să te smulgi din archaism, din expresia comună, să ai ideile contemporane în termenii lor grosolani și totul să fie limpede ca Voltaire, studios ca Montaigne, nervos ca La Bruyetere și totdeauna șiroind de culoare.”

Librăria “Meridiane” a fost închisă... parțial: doar secția română...

Traducerea (operet literare) e ca și un sărut prin sticlă.

Uite, mai sunt reeditate cadavre, pentru morga literaturii.

Poetul ca... fenolog al emoțiilor.

Blok: “Am nevoie de supra-cuvinte…”

# poemul insomniei

cafeaua pe care am băut-o
îmi dă tîrcoale prin gînduri
aruncînd conștiință trează
în ochii mei ieșiți din orbite
de-atîta oboseală

am visat prea mult cu ochii deschiși,
iar iluziile nu mai încap pe rafturile secrete ale inimii

caut să trec de partea cealaltă a lumii
și citesc din Perimetrul cuștii de Butnaru
(“cărțile ard înainte de a fi scrise,
iar cuvintele tac, ca într-un coșmar,
înainte de a fi rostite”)

mă taie în bucăți de carne vie
stupiditatea oamenilor,
dar încerc să mă limitez la idei mute
pentru că vreau să dorm

număr pînă peste 200 și
pierd rîndul

mă tot gîdilă realitatea
cu muchii de cuțit

pe versurile lui Adrian Păunescu

Și totuși există iubire
Și totuși există blestem
Dau lumii, dau lumii de știre
Iubesc, am curaj și mă tem.

# condamnați la închisoare pe viață

Dumnezeu ne-a închis
în sîmburi
care mucegăiesc
în fructul eternității
pe ramurile pomului
ce rodește clipă
fără a fi dezbrăcat
de anotimpuri.

# aspirata nopţii

pe fundalul nopţii
cuvintele se dezbracă de sine
şi nasc tăcere

noi dansăm cu îngerii
pe o balustradă a iubirii
și nu ne pasă că cineva s-ar opri aici
să ne privească

luna infectată
cu delirul graţios
al sîngelui alert
ne surîde blînd
şi ademenitor

flămînzi de imposibil
sorbim caisa din edenul cerului
şi-am vrea să ne năpustim
să-i înghiţim buzele!
să-i mușcam pieptul!
să-i aruncăm miezul
ce-i ascunde intimitatea
și s-o dezgolim pînă la gînduri
ca seva ei de lebădă
să ne curgă pe trupurile
în care veșnicia popează
rînduri în stil poetic

"Cel rătăcit" de Aurelian Silvestru

• Ne-am sinucide dacă ne-am da seama cît de cruzi suntem.
• Fulgerați de adevăr, constatăm că, fără suflet, nici moartea nu are nevoie de noi.
• Un jucător abil are întotdeauna un as în mînecă.
• Nu poți întoarce timpul pierdut. Poți doar să nu-l mai pierzi în viitor. (Mesagerul Umbrelei)
• Fiecare om, în felul său e un miracol. (Vica)
• Regretul nu e o salvare. Te ajută să-ți conștientizezi greșeala, dar nu te împiedică s-o repeți.
• Nu există ghinion! Există doar agenți care greșesc!
• Misterul pune la îndoială nu rațiunea, ci limitele ei... ne place să credem că le știm pe toate. Dar viața ne plasează uneori în centrul unor evenimente incredibile, pe care rațiunea nu le poate explica, și atunci, ca să nu fim ridicoli, ne prefacem că analiza lor e sub nivelul demnității noastre sau, în genere, că ele nu există, de parcă realitatea s-ar compune doar din fenomenele pe care suntem în stare să le înțelegem.
• Alcoolismul nu este o boală, ci o stare sufletească. O stare care nu se vindecă. Se tratează, dar nu se vindecă! Dacă n-ar fi așa, atunci, într-o bună zi, ar muri toate muzele de pe pămînt, iar odată cu ele ar dispărea și oamenii de artă, pictorii, poeții, cavalerii, într-un cuvînt – romanticii. (Jean Sorel)
• Noi, creștinii, avem în sînge venerarea suferinței. (Cornelius)
• Uneori nimic nu este mai absurd ca certitudinea.
• Lumea este imperfectă. Contează, însă, nu cum o găsești cînd vii, ci cum o lași cînd pleci. (Jean Sorel)
• Cine se scuză se acuză! (Vica)
• Omul de nimic are o singură mare satisfacție – să-l vadă îngenuncheat pe omul de valoare. (Nelu)
• Norocul ne așteaptă pe drumul la care renunțăm. (Nelu)
• Insulta este expresia verbală a eșecului. (Comisarul)
• Prima virtute a unui creștin e tăcerea! Să taci, cînd suferi. Să taci cînd te frămîntă îndoiala. Să taci cînd știi ceva ce nu e bine să cunoști... Asta e cel mai greu să faci.
• Nu Biserica are nevoie de om, ca să rămînă în lumină, ci omul are nevoie de ea, ca să nu cadă în întuneric. (Al Satin)
• Credința este realitatea pe care trebuie s-o accepți fără dovezi. (Al Satin)
• Lumea materială face tandem cu cea spirituală. Dacă există o lume materială, vizibilă, înseamnă că există și o lume imaterială, invizibilă. Acest fapt dovedește că ceea ce spun cărțile sfinte despre suflet e adevărat. Orice corp imaterial rezultă din transformarea materiei în energie. Sufletul, deci, este energia despărțită de materie prin moarte. (Cornelius)
• Imposibilul este nu o realitate care nu există, ci o limită pe care mintea noastră nu cutează s-o depășească. Este viitorului pe care ne temem să-l percepem ca prezent. (Cornelius)
• Chiar dacă înțelegem că moartea e un fenomen inevitabil, trăim ca și cum am fi nemuritori.
• Cînd faci rău, te simți înstraăinat, de parcă toată lumea te-ar fi părăsit. În realitatea, nu lumea, ci Dumnezeu se leapădă de tine.
• Omul e măsura timpului. (Mihai)
• Nu-ți risipi zilele cu nimicuri, căci scris este: cel care va face din cinstirea părinților o îndatorire de suflet, acela va fi iubit de Dumnezeu. (Sfînta Oarbă)
• Pe oamenii politici îi interesează nu ideile înalte, ci scaunele cît mai înalte.
• Orbii nu cred în lumină, și totuși, ea există.
• Suntem căsătoriți cu moartea, pe care o înșelăm în fiecare zi cu cea mai dulce prostituată – Viața...
• Cuvintele apostolului Pavel: dacă Isus n-a înviat din morți,a tunci zadarnică este credința noastră.
• Dacă vrei pace, nu trebuie să-ți fie teamă de război. Iar războiul înseamnă sacrificii.
• Omul e arhitectul propriei nemuriri.
• Datorită nouă, Veșnicia se înobilează și devine Spirit.
• Dacă dincolo de moarte nu există Dragoste, la ce bun veșnicia ? (Mihai)