În timpul nopţii,
cel mic venea să-şi încolăcească mîinile şi picioarele
în jurul tristeţii mele.
Îl întrebam dacă mă va iubi la fel de mult cînd voi fi bătrînă
şi-l sărutam imediat pe frunte de teamă să nu-mi răspundă.
Cineva îmi arunca vid în gură, să tac.
N-aveam voie să-i stric copilăria.
Era mama.
Îmi aminteam cum zicea în plimbările noastre
că în cer oamenii ajung mai rar decît cîinii,
simţind cum îşi forţează o albire a dramei.
Necuvintele îi imflamau fălcile cu reţinere,
zîmbindu-mi fix şi parcă mincinos.
Îmi şoptea că-i prea frig, cînd afară era peste 30.
Ştiam. Vine dintr-un întuneric,
dar n-avea voie să-mi strice adolescenţa.
ca vorbeam de excelenta...
RăspundețiȘtergereuite-te la tine!
esti tare, dia!
mulţumesc mult!
RăspundețiȘtergerezîmbesc :)
Bun gasit, suflet frumos!
RăspundețiȘtergereBun venit, suflet aşteptat!
RăspundețiȘtergere