• Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător.
• Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.
• Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu.
• Lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului.
• Viaţa e uitare de sine.
• Cîtă luciditate, atîta suferinţă!
• O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinat. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pestru salvarea ei. Gîndirea unui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrşit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie, încît ne silesc să ieşim macăr să ne dăm seama că o facem.
• A şti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul.
• În România n-ai nicio plăcere, nici macăr pe aceea de a avea un adversar, fiidcă dacă îl învingi, trece de partea ta.
• Şi ne mai plîngem că valo¬rile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decît să-l imiţi? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat înce¬tează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începînd cu violenţă prin a fi polemice cu valorile do¬minante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două. (Petrică Nicolau)
• Mai bine un sfîrşit cu groază, decît o groază fără sfîrşit. (Petrică Nicolau)
• Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.
• Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist el era român, declara¬ţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală.
• Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim. (Matilda)
• Sensul deplin al puterii e să dispui de soarta altora.
• Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîşnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mîntuirea?
• În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, ame¬ricanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele...
• Gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi.
• Nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om.
• În căsătorie nu se poate trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei.
• Multă lume nu înseamnă multă conştiinţă.
• Salut pe vii¬torul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu tre¬buie să existe nimeni în afară de mine.
• Inteligenţa afişată e orgoliul prostului. (Ciceo)
• Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.
• Însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pier¬duse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
• Sunt fericit în nefericirea mea!
• Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n-o pierdeţi?
• "Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cît de lungă a unui şobolan?" "Merge şi pînă pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade", răspunse famenul. "Şi cînd te gîndeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gîndit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi rîse în felul său gîjîit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gîndire.
• "Mă Gică, rîse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
• Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea.
• Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor.
• Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decît afară.
• Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există.
• Puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptînd brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sînt irealizabile...
• Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
• Cu-o moarte toţi suntem datori. (Ion Micu)
• Ce-aş avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?
• Într-o şedinŢă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele.
• Critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei...
• La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care l-a stîrnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie.
• Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aş întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."
• Un om nu e doar ceea ce cred alţii despre el că este.
• Mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi cînd eu aş fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gîndesc să rămîn toată viaŢa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcînd pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sînge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..."
• Asta era o idee pur literară, să rămîi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare.
• Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu rîdă iar atît de mine cît şi de marele filozof?
• Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decît dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cînd însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pămîntului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gîndirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mîine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.
• N-o să trăiesc cît lumea şi n-o să mor de două ori.
• Frumuseţea şi urîţenia fizică se metamorfozează şi se retrage în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă.
• Cine ne împiedică să trăim prin itemporalul din noi ?
• Atunci am simţit pentru întîia oară că pămîntul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pămîntul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mîncat şi am băut...?
• „S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici viaţa nici moartea (ne sînt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricîte rele am fi făcut pe acest pămînt...?
• "Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi..."
• "...Nu ştiu!" "Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărîrea cu care aţi zis nu ştiu..." "Credeţi?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama..."
• Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă.
• Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înŢelegere, cînd e iremediabil tîrziu?
• Cine descoperă mai multe decît tu ştii tu însuţi despre tine îţi e superior.
• Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc..
• Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat.
• La noi se susţine că plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în Ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa stîrpească răul din Ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în Ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Pînă şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, Ţepeş Doamne...
• Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
• "Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaŢă are omul, şi un trai nenorocit."
• "Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?" "Tu!" "De cine?" "Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!"
• După fericire alergi pînă te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta Ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne.
Şi ceva un pic mai haios:
• Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... Medicul: cîţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strîmb, ce fac eu cînd o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Leibovici... Medicul (ridicînd glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rînd? Ei, dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănînc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănînc fasole, fasole fac, dacă mănînc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănîncă căcat! Altul la rînd...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
critica perfecţionează