| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

marți, 20 decembrie 2011

*

Tu nu eşti din lut
Oamenii toţi sunt ca o gumă de mestecat
pe care o scuipi apoi.
Aşa sfîrşesc toţi. Fără excepţii.
Azi cînţi clasică, mâine punk sau rock.
Dimineaţă te împărtăşeşti, seara
joci murdar cu iubita.

Vezi, creierul nostru e sferic.
Ca şi pămîntul.
Soarele nu-i poate îmbrăţişa
deopotrivă emisferele.

joi, 15 decembrie 2011

Nebunii nu ştiu să moară!

Noaptea nu mai sunt eu.
Din mine se nasc oameni pe care nu-i cunosc.
Viaţa mea nu-mi aparţine.
Am renunţat la sedative.
Sunt un spital de nebuni care se trezeşte noaptea.
I-am visat şi-au murit, dar ei nu ştiu
cum se moare definitiv.
Am început iar să visez.
Îmi umblă desculţi prin creier şi-mi
urlă prostii în aiurare.
Păstrez în mine tot ce au gândit până acum.
Eu sunt o cochilie
şi ei melci fără casă.
Tahicardie acutizată.

duminică, 23 octombrie 2011

Verdict


Din scâncetul zilei împletesc un pulover.
Părinţii mei stau ghemuiţi în pat
şi-mi ţin lecţii despre cum să fii
când inimile s-au terminat.
Ei nu ştiu nimic.
Sunete oarbe îşi izbesc capetele în salon.
Moartea e o ţară perfectă.
Azi o să-mi iau bilet,
stelele şi florile au putrezit.
Mi-e somn,
noapte bună.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

"Oraşul cu salcâmi" de Mihail Sebastian

M-am apucat s-o citesc pentru că m-a intrigat titlul, dar ceea ce urma să aflu din primele pagini mi-a sfărâmat toate presupunerile. Aşadar, titlul romanului trădează, întrucât sensul pe care îl descoperă textul este radical diferit decât cel pe care l-am intui iniţial, acesta marcând schimbarea fiziologică a adolescentei de 15 ani.
„Oraşul cu salcâmi” se va axa, în general, pe desfăşurarea evolutivă a personajului femenin. Lejeritatea cu care autorului îi reuşeşte să transpună aproape patru ani în 200 de pagini va include trecerea gradată a Adrianei Dunea de la copilărie la maturitate, trasându-i variaţia caracterologică de la un an la altul.
Seriozitatea şi siguranţa cu care îşi va impune în final convingerile şi judecăţile o vor plasa în contextul integru a noţiunii de femeie, iar pasul schimbat pe care Gelu nu îl va recunoaşte în stradă, va fi o marcă elocventă: „Îl ştia sprinten şi nesigur, mângâind abia podeaua pe care trecea, ca un lăstun ce atingea apa în zbor. Descoperea acum schimbat un pas ce se lipea de pământ, un pas leneş, moale, larg, care cădea pe toată talpa şi se rezema pe patru laturi de pământ.” Era numai un amănunt, dar schimba totul.

"Accidentul" de Mihail Sebastian

Deşi pe parcursul lecturii ai avea impresia că îi lipseşte ceva, lucrarea este un roman "liniştit", cel puţin, comparativ cu alte cărţi de dragoste pe care le-am citit eu. Locul perfect în care să îl citeşti ar fi un fotoliu în care să stai învelit cu o plapumă groasă, o cameră plină de lumină şi căldură, iar peste fereastră o ninsoare ce să aducă impresia de încetineală.

Munţii, felul de a nara al scriitorului şi cei doi (Nora şi Paul) m-au făcut să-mi doresc starea extatică a schiorului pe care o trăieşte Paul din momentul în care începe să practice acest sport de iarnă. Astfel, de câte ori a schiat dânsul, de atâtea ori am schiat şi eu.


- Viaţa începe mereu.
- Cine a fost în munţi e un om liber.
- Eşti frumoasă, Nora. Este un acord înter tine şi tine, şi acest acord se numeşte frumuseţe.

marți, 18 octombrie 2011

first day of a dead



în dimineţile de iarnă mă trezeam
cu mâinile amorţite. azi nu

m-am trezit într-un corp fără viaţă
încercam să mă ridic din poziţie culcată,
dar mortul era prea greu să-l mişc

oameni se uitau la mine
nici unul nu mă auzea
avem de sfârşit o carte în dimineaţa asta
era trecut de opt. ce mă fac?

uşile din casă erau toate deschise
mi-era frig şi nichita sta la uşă de zece minute.

marți, 4 octombrie 2011

Auzi, să nu mă mai iubeşti!


Tu o să mori pentru că mă iubeşti
şi-ai tăi o să mă blesteme de fiecare dată
când îşi vor aminti de noi.

În fiecare staţie de troleibus voi aştepta să vină din greşeală
un tren care să-şi ascundă destinaţia.
Un tren din care să nu cobor niciodată
şi-n care nimeni să nu iubească.

Tu-o să-mi vii din prima noapte gol în pat
să-mi ţii lecţii despre viaţă.
Vom face dragoste apoi,
certându-ne din cel mai prost motiv.

...şi-atunci,
nu mai ştiu dacă te voi iubi
pentru că ai murit iubindu-mă prea mult
sau de te voi urî pentru că mai vii şi acum
fără să-ţi dai seama că nu eşti,
că nicio femeie nu te-ar mai aştepta între coapsele ei desfăcute
şi nicio înghiţitură de cafea nu ţi-ar mai simţi măruntaiele.

Tu o să dormi în podul casei mele
şi-o să ucizi dimineaţă bărbatul care-mi va ieşi de după uşă.
„Sunt unicul pe care l-ai avut şi unicul pe care-l vei avea”.
Tu mă vei săruta în timp ce dorm şi-astfel în fiecare noapte
până când într-o zi voi înnebuni.

Mă vei privi din colţul uşii ca un stativ cu morţi
şi-apoi te vei apropia de mine să-mi dictezi hipnotic
acest poem.
Să fiu acuzată de omor
când mă vor găsi înnebunită
pe trepte.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

„Cititorul din peşteră” de Rui Zink


Cititorul din peşteră” de Rui Zink e o adevărata provocare pentru cei care n-au ţinut în mîini o carte de multă vreme. Deşi are tenta s.f. prin însăşi personajul principal al cărţii, ideile acestui Anibalector sunt redate într-o formulă care nu va permite cititorului să lase baltă lectura microromanului. Pe alocuri, replicile personajelor vor isca un hohot de râs, alteori, acestea vor avea o expresie serioasă care exprimă adevăruri prin diverse exemplificări şi comparaţii, precum următoarea:

— Un cititor, aidoma unui prădător, în unele ocazii n-are altceva de făcut decât să aibă răbdare. Să plece şi să se întoarcă în altă zi, ca să vadă dacă de astă dată merge mai bine.
— Dar... Şi dacă tot n-o să înţeleagă nici aşa?
— Să înţelegi nu-i cel mai important. Tu înţelegi fetele?
— Nu, am admis.
— Asta nu te împiedică să le găseşti interesante, nu-i aşa?

Selecţiile pe care le-am făcut ţin doar de latura esenţială a cărţii, cea de trezire a interesului pentru lectură.

• Când i se scot cătuşele, primul lucru pe care-l face prizonierul e să se plângă că-i e frig la încheieturi.
• Şi mă enervam pe mine: cum e posibil ca un... un animal, pierdut pe o insulă la capătul lumii, să ştie mai bine ca mine felul în care, în ţara mea, oamenii lucraseră, trudiseră şi se jucaseră cu limba mea?
• Cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii.
• Nu trebuie să-ţi placă totul, ştii? A fi disponibil înseamnă şi a fi vigilent. Capul tău nu-i o ladă de gunoi în care arunci cărţi. Dacă o prăjitură chiar nu-ţi place, o mănânci totuşi? Răspunsul e: depinde. Ca să-ţi creezi gustul, ca să capeţi încredere în gustul tău, trebuie mai întâi să ţi-l educi.
• Într-o zi, tinere şi descreierat amic, vei învăţa că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic.
• Povestirile cu adevărat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii unde trebuie să unim punctele şi ni se cere să completăm noi înşine desenul.
• O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască.
— Păi...
— Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare?
• Cartea trebuie să aibă stil. Dar şi cititorul trebuie să aibă stil.
— Eu, ca să citesc o carte, trebuie să am stil?
— Stil, personalitate, voce proprie, idiosincrazie, temperament, caracter, poţi să-i spui cum vrei, că până la urmă e totuna.
— Dar eu n-am avut niciodată multă vocaţie pentru...
— Tocmai asta-i ideea. Dar trebuie să găseşti o vocaţie. Iar, când o vei găsi, va fi vocaţia ta.— Eu nu sunt...
— Să spunem că, la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie.

duminică, 25 septembrie 2011

"Idiotul" de F.M.Dostoievski


Am terminat volumul doi al "Idiotul"-ui de Dostoievski. Când am găsit-o în bibliotecă m-a intrigat titlul. Altfel, nici n-aş fi îndrăznit s-o iau. Poate că nu e tocmai bine, dar urăsc ruşii şi tot ce ţine de ei, chiar dacă în ciclul gimnazial îmi plăceau mult poeziile lui Esenin şi Puşkin pe care trebuia să le învăţ la rusă. Prin asta îmi şi cîştigam zecii. La probele de evaluare mai mult de opt nu luam.

Epileptic şi ciudat în modul său de percepere a vieţii, "idiotul" nu era tocmai un idiot, deşi finalul cărţii îl va readuce în stadiul iniţial al vieţii sale, confirmîndu-i "titlul". Cu toate acestea, Dostoievski a prezentat un personaj remarcabil. Din tot cărţile pe care le-am citit până acum, după Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pămînteni" de Marin Preda, el este al doilea personaj care îmi place la nebunie.

Când am deschis wikipedia să citesc despre Dostoievski, am rămas absolut siderată.
În plan biografic, momentul crucial al vieţii lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat şi condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourierişti (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii subversive. Împreună cu ceilalti deţinuţi, a fost transportat în piaţa unde aveau loc execuţiile şi trecut prin toată procedura de anunţare a condamnării la moarte prin împuşcare.

În prima parte a cărţii acesta descrie scena unui condamnat la moarte şi tot ce se întâmplă înăuntrul conştiinţei sale. Deşi, în cele din urmă pedeapsa i-a fost anulată, siguranţa cu care afirmă toate ideile acestuia, dovedeşte clar faptul că nu sunt nişte intuiri, ci este exact ceea ce a trăit el, la fel ca şi crizele de epilepsie pe care le are acelaşi prinţ Mîşkin.
N-o să intru în detalii. Cartea e genială.

-Ştiţi, nu pot să înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că îl vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că îl iubeşte?

Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare, şi nicidecum descoperirea în sine.

Cel căruia i s-a dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă.

miercuri, 14 septembrie 2011

noi nu ştiam că se moare

când ai murit nu ştiam ce ţi se întâmplă
eram primii oameni
şi nu ştiam că se moare
te-am lăsat să dormi câteva ore,
dar nu te-ai trezit nici în dimineaţa următoare

trei nopţi la rând am stat în braţele tale,
dar n-ai vrut să mă strângi
erai rece, te-am învelit, dar tot rece erai
faţa ta, mâinile, picioarele tale şi pieptul
se făceau albe

într-o zi ne-a plouat
te-am cărat la dos
şi-am adus flori să te faci bine,
dar nu te-ai făcut

erai ud

am înjurat tot ce urca la tine pe frunte
- de la primii stropi pînă la ultima furnică -
deodată n-am mai putut să te văd
şi-am plecat

noi nu ştiam că se moare

duminică, 11 septembrie 2011

Selecţii din Cuvînt înainte la o viaţă de scriitor de Alain Robbe-Grillet


• Cu siguranţă, există mulţi amatori de literatură care o citesc ca pe o distracţie, ei vor să fie complet înţeleasă şi imediat asimilată. Ei nu-şi dau seama că a citi este o muncă, că o carte de literatură are întodeauna ceva puţin neplăcut, vă trimite spre joc, nu vă primeşte cu braţele deschise.
• Nu există adevăr în cazul literaturii.
• Gide redă în jurnalul său acest dialog în care mama începe: „A fost odată ca niciodată un rege şi o regină...” şi fetiţa o întrerupe imediat: „Cine spune asta, mamă?”. Gide este profund uimit de această întrebare: „Cine spune asta, mamă?”. Cu siguranţă, aceasta este întrebarea care ar trebui pusă de fiecare dată cînd citim prima frază dintr-o carte.
• Conştiinţa nu e interioară. Acest concept bulversează totul , deoarece la Kant este în interiorul ei înseşi. Sartre spune: dacă am conştiinţă, după Husserl, „am conştiinţă de”, adică nu pot avea o altă conştiinţă decît aceea a ceva. Deci, conştiinţa mea se găseşte, într-un anume sens, în afara mea.
• Nu există interior, dar e mişcarea proiecţiei în afara sinelui, asupra obiectelor din jur, care determină totodată apariţia lumii şi existenţa conştiinţei.
• Scriitorul nu mai reprezintă, ci creează. El construieşte o lume şi o face în continuă mişcare: căci lumea nu va fi construită la finalul cărţii, ar fi prea simplu, dar va fi întodeauna de reconstruit, de refăcut.
• Dovada că ele există rezidă chiar în faptul că nu le găsim.
• Acolo unde eşti cel mai liber e în puşcărie. Sartre
• Două pericole nu încetează să ameninţe lumea: ordinea şi dezordinea. Paul Valery
• Meseria de editor constă în publica cărţi pe care publicul nu le vrea. Fischer Verlag
• E nevoie să existe o lume şi există o lume, şi pentru că există o lume există artă, pentru că sunt conflicte între lume şi mine, arta există.
• Nevoia de a crea există deoarece percep mult şi înţeleg puţin. Spinoza
• Scriitura este o activitate erotică, iar erosul va fi deci domeniul său favorit.
• Scriitura este o intervenţie personală şi voluntară împotriva limbii, împotriva limbii, împotriva stilului, şi acolo, în această ruptură, va începe să existe literatura. Roland Barthes

joi, 25 august 2011

Curg singurătăţile prin mine


Nu mai încap în mine.

Simt un tremur uşor prin coapse şi tălpi.
Oamenii traversează strada,
trec grăbiţi pe lângă mine
şi-n pântec îmi creşte o frică.

luni, 18 iulie 2011

Să nu iubeşti, femeie, poeţii


Să nu-i săruţi,
să nu-i laşi să stea lângă tine,
să nu dansezi, să nu bei şi să nu fumezi cu ei,
să nu le vorbeşti, să nu-i ajuţi,
să nu-i cauţi

Să nu faci dragoste cu ei
şi să nu te măriţi

Dacă îi laşi să intre în tine
când te dezbraci,
te cuibăreşti în penitenciar

Alţii îţi vor divulga secretele
şi toate visele aiurite
de care ţi-e ruşine

Poeţii ca puii
îţi vor ciupi îndelung pieptul
până când vei fi un exponat poetic
şi toată viaţa din tine
se va scurge ca o apă de munte

Să nu-ţi fie milă de ei
şi să nu-i plângi, dar mai ales,
să nu ţi-i faci amanţi

S-ar putea ca într-o zi toată ţara
să citească ultimul poem scris de un henry X
şi în poemul acela să fii tu, anca Y

Femeie, să nu te culci în patul lor,
să nu-i iubeşti!

(în poză: Charles Bukowski. cine l-a citit, ştie de ce.)

duminică, 26 iunie 2011

cu sinele înecat în doruri

porii mei s-au deschis ca o gură
îmi cuprind gîtul cu palmele
şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine
ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată
fără staţii şi fără capăt
infinitul acesta eşti tu

prin fereastra deschisă
mă uit hipnotizată la crengile
din bătaia vîntului şi acoperişul ud
al vecinilor

potopul din afară
e potopul dinăuntrul meu

miercuri, 22 iunie 2011

Al doilea poem al lui Sasha

Anca citeşte Shakespeare în dormitorul Dianei.
Îi place să stea culcată pe spate –
coapsele şi-au potrivit verticalitatea pereţilor,
iar buricile degetelor numără pe îndelete
literele care-au fost scrise vara trecută pe tavanul odăii.
„Şai-zeci-şi-cin-ci. Şai-zeci-şi-şa-se... Opt-zeci-şi-no-uă”.

Anca are o siluetă delicată şi e graţioasă.
Mi-ar plăcea să o văd cum dansează balet.
Diana încuia uşa să n-o pot vedea,
dar melodia ei aproape mută răzbătea
şi asta mă facea să urlu. Deschideam frigiderul,
îmi umpleam gura şi începeam să plîng.

- Sasha, hai să murim!
- Anca, tu mă iubeşti?

Dragostea asta e ca un şarpe boa
şi-n mine peste tot se fac noduri.
Beau cafea pe acoperişul casei. Fumez.
Anca mă iubeşte prea mult ca să o pot iubi şi eu,
cafeaua, însă, mă face să vomit
şi uit că mi-e dor.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Primul poem al lui Sasha

Am douăzeci şi trei de ani. Sunt rus
şi-mi place să mă cheme Sasha.
Din după-amiaza de ieri pînă acum
au trecut cinzecişioptdeorepatruminute.
Sunt două nopţi de cînd stau ca o marionetă în pat
şi-mi privesc agitat luna. Cu femeia asta n-am voie să
fac dragoste dacă lumina-i umple pîntecul.
Aş risca prea uşor să fiu tată.

Noaptea îmi intră în dormitor ca o pisică albă
şi mă gîndesc cum să o înghit măcar azi. Mi-e somn.
Au trecut cinzecişioptdeorepatruminute
de cînd nu pot să fac altceva decît să mi-o închipui pe Diana.
Am citit ultimul ei poem. Ştiu că nu m-a iubit, dar pot să o învăţ.
Nu pe Diana care-o ştiaţi, nu, am alta. Mi-am făcut una din lut.
Cred că iubirea mea îi creşte plămîni.
Poate în curînd începe să vorbească.
O să-i zic Anca. Aşa-mi place mai mult.
Stă acum la balcon cu ochii hipnotizaţi
în pagina „poemului perfect”.
O vede sau nu, Anca
e o diană care mă iubeşte.

Reggel 6 óra (tradus în maghiară de Attila F. Balázs)

Textul de mai jos e un alt poem de-al meu tradus în maghiară de poetul Attila F. Balázs. Versiunea originală în română o puteţi citi AICI.

Reggel 6 óra
(Şase dimineaţa)

Jobb szemem mereven
a másikat nézi
halálfélelemmel.

A világ macskái lábamhoz dörgölődznek
miközben három száj szól hozzám
idegen nyelven. Csak én hallgatok.

Anyám talán sosem volt terhes
velem.
Bal lábával megbotlott
és én kiestem méhéből.

joi, 16 iunie 2011

A tengerben született vers (tradus în maghiară de Attila F. Balázs)

Un poem scris recent de mine a fost tradus în maghiară de poetul Attila F. Balázs. Versiunea originală în română o puteţi citi AICI.
Mulţumesc mult! Încurajările celor Mari ajută celor mici.

A tengerben született vers
(Poem desfăcut în mare)

Reggel meztelen gyerekek
homok várakat építettek.
Testem mint mágnes vonzotta a medúzákat
bőröm alá próbáltak férkőzni.
Kedvesem, a föld minden fájdalma
nehezebb, mint maga a föld.

Este gyufaszálakat szurkáltam a homokba
megformáltam arcodat hogy fényre lobbanjon.
Meztelenebbül mint egy gyermekek
mentem a tengerbe
addig mentem, amíg fázni kezdtem.
Ott, a tenger közepén úgy álltam,
mint egy győzedelmes katona
aki egyedül maradt a csatatéren az elesettekkel.

Szerelmem, te vagy a legbonyolultabb vers amit
valaha is olvastam, és azt sem tudom hogy
elolvastalak-e végül…

marți, 14 iunie 2011

Voi fi atunci poemul perfect

E ultimul poem pe care îl scriu.
După-amiază Sasha a promis că vine la mine.
Poate o fi crezut că e un rendez-vous.
Sunt sigură că o să vină. Ieri în pauza de masă
a venit de pe şantier pînă aici
doar ca să mă poată vedea din nou.

Sunt plină de mine şi plîng de parcă
toţi morţii ar fi ai mei.
Sasha e rus şi stă aici de trei luni.
Accentul meu imperfect
îmi întăreşte sexualitatea. Aşa-mi zice el.

După-amiază îl voi chema pe acoperiş
să fim mai aproape de cer.
Îl voi seduce şi-o să-i zic că ne jucăm
de-a iubirea ca nişte poeţi primitivi
care nu scriau, ci erau propria lor poezie.

Cu degetele înăsprite la construcţii
Sasha îmi va îmbălsăma corpul viu şi-apoi
cu lut proaspăt mă va aşeza cuminte
într-o pagină.

duminică, 12 iunie 2011

Noi suntem iubiţii niciodată oameni

Afară, teatrul şi-a pus decorul.
Viaţa din mine îşi mănîncă pumnii
ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii.

-Mă lepăd de tine, lume.
Noi suntem iubiţii niciodată oameni.

Azi e 21. Pieptul tău e pînza pe care
o să-mi pictez prima capodoperă.
Pensula şofează deasupra pielii tale
de parcă toată viaţa mîinile mele ţi-au citit porii
şi-acum doar refac un puzzle.

Dacă azi iubirea din mine
ar fi geamănă chipului meu,
din toate femeile de pe pămînt,
iubitule,
eu aş fi cea mai frumoasă.

vineri, 10 iunie 2011

Pentru că am urît cerul

O muzică hipnotizantă se aşeza pe marginea
urechilor ca nişte
cercei care pot să-şi caşte gura
să cînte.

Stam cu ochii îndreptaţi
spre rupturile cerului din care lumina curgea parcă
să-mi izbească creştetul.

Afară ploaia a stat.
Prin fereastra deschisă am ieşit la balcon
să n-audă ai mei cum scîrţîie uşa.
Am nevoie de-o linişte absolută
să pot intra în absolut.

Mîinile mele se prea încolăcesc de pernă,
iar obrazul mi se lipeşte ca un magnet cerşind
un somn mai lung decît altădată.

Am obosit să port în mine fata cea tristă şi mută.
Mîine dimineaţă aş vrea s-o văd dormind pe covor
şi să pot rîde atunci ca-ntr-o beţie
cît de frumoasă e viaţa.

Pe patul de la balcon mă arunc cu faţa spre cer
şi-l privesc ca pe unicul mare duşman al meu.
N-am fost niciodată geloasă în iubire pe cît de invidioasă
sunt acum, cînd nu mai am chef să vorbesc nici măcar
cu Dumnezeu. Vreau să plec undeva.

Mi-ar plăcea să fiu cer
şi-l urăsc pentru că niciodată n-o să pot fi.
Nici măcar pasăre să pot pleca dincolo de tristeţi.

Încerc să rup cu mîinile din el.
Picioarele mele izbesc cu putere în peretele balconului,
dar peretele balconului
nu-i cerul.


E al şaptelea an de cînd
mama m-a găsit la balcon cu picioarele pline de sînge.
Al şaptelea de cînd mi se spune
invalida,
pentru că am urît cerul.

miercuri, 8 iunie 2011

Născută din propriu-mi uter


Pe Diana să n-o mai cauţi niciodată
pe strada cu trandafiri şi nici măcar peste drum
la morgă.

Cînd aveam cinci ani mi-am luat-o pe Anca
să-mi ţină de urît
şi-am zis că mă duc să mor.
Am încercat şi ieri dar n-a mai fost nimeni
să mă oprească.

Aşa am murit ieri în acest poem
cu buzele murdare de vomă.

vineri, 27 mai 2011

din mîna tatălui meu mort

Se recomandă a nu citi mai departe dacă eşti prea sensibil.

I
cadavrul stă culcat pe spate
cu picioarele îndoite altfel decît
omul îşi făcea mătania

capătul funiei stă la pămînt
ca o pisică leneşă astă vară şi numai
frînghia legată elegant nod ar putea
să rupă tăcerea

odată am învăţat şi eu să fac nodul de
spînzurătoare într-o competiţie care se face din viteză
şi-atunci am început prima dată să mă întreb
cum e să te spînzuri

cadavrul ştie cum îi stă bine morţii
şi hainele i s-au potrivit mai bine decît oricînd
cămaşa neagră precum i-a fost viaţa, pantaloni verzui,
chiloţi de culoare albastră, ciorapi de culoare roşie,
iar la capătul dintre ce e viu şi pămînt
doi bocanci care se uită speriaţi
prin curte

un detaliu ciudat îmi aminteşte de prunci
şi cordonul ombilical
poate a ieşit din uterul morţii
în regiunea buricului îl cuprinde
tifonul ca-ntr-o pelincă

părul castaniu îi alunecă pe frunte
are ochii închişi şi gura închisă
nu ştiu dacă vreun spînzurat a murit
cu sinele deschis sau dacă măcar l-a uitat desfăcut
în timp ce se grăbea să moară

buzele albastre îmi tac despre ceruri triste

II

mama mea a murit de cancer
şi tata l-a păstrat apoi ca pe-o singură amintire a ei
de-atunci, el n-a mai iubit-o

cînd m-am trezit dimineaţă
tata spăla rufe afară
eu am intrat în casă şi-am vrut să citesc,
dar somnul mi-a intrat pe sub pielea crăpată
din mîini

cînd m-am trezit la amiază
tata citea în pat
am zis că merg s-o văd peste drum
pe Maria

la şapte am auzit un mieunat
tata stătea spînzurat cu un laţ de pod
şi-avea o hîrtie lipită de piept
l-am coborît ca pe un prunc
abia apoi am ştiu că e mort
odată toţi ne vom duce părinţii în braţe
ca pe nişte copii

- oameni,
după prima operaţie oncologică
i-am spus Ioanei:
„am să rezist cît voi putea să mă îngrijesc
şi să-mi cîştig pîinea,
cît timp încă voi fi de folos
celor din jur
- atîta voi rezista

cînd voi simţi că
sunt mai mult obuz decît aş putea să fiu om,
îmi voi pune laţul în gît”

o lună cu dureri mute m-a dat ca
printr-o maşină de tocat
carne

vedeam că sunt un mort viu
şi-am vrut să fiu mortul mort

azi mi-am pus laţul în gît

joi, 26 mai 2011

Numărul 4 şi Revista "Helis"

Se pare că numărul 4 e, totuşi, numărul meu norocos.
Pagina 14:
http://www.perlea.ro/helis/aparitii/helis_mai_2011.pdf

R.A.I, mulţumesc.

duminică, 22 mai 2011

Şase dimineaţa


Ochiul meu drept stă faţă în faţă
cu celălalt şi îl priveşte speriat
ca de propria-i moarte.

Pisicile lumii mi se încolăcesc la picioare.
Trei guri îmi vorbesc într-o limbă străină
şi numai eu tac.

Poate mama n-a fost niciodată gravidă
cu mine.
S-a împiedicat cu stîngul
şi i-am căzut din uter.

Poem cu mine


Peretele nu se dărâmă nici măcar
atunci când începe apocalipsa.
Peretele cerului e mai perete
decât ceilalţi pereţi şi niciodată n-am să-l pot trece.

Când stau în genunchi cineva se joacă în părul meu
şi-mi vine să cred că e Dumnezeu. Nimeni nu mai are
degete atât de mute.
De câteva zile, mi-au şi crescut aripi la rădăcina ochilor.
Mi-e frică să-i las să plece, dar ei vor zbura odată şi-atunci
n-am să mai scriu.

Ca o psihopată de lux
balansez acum pe o aţă
deasupra mării.

********************
Poemul e rezultatul unui exerciţiu pe care l-am făcut azi la cenaclu. Am urcat cîte doi pe micuţa scenă din sala bibliotecii şi am încercat să prezentăm diverse figuri şi poziţii fără a implica cuvinte.

Poem desfăcut în mare

Dimineaţă, copiii goi
făceau castele de nisip.
Meduzele ca nişte magneţi se aruncau în mine
să-mi intre sub piele.
Iubitule, toate durerile de pe pămînt
sunt mai grele decît chiar pămîntul.

Seara, am înfipt chibrituri
în nisip şi ţi-am făcut chipul
să te înviu în lumină.
Mai goală decît un copil am intrat în mare
şi-am mers pînă mi-a fost frig.
Stam în mijlocul mării. Stam ca un soldat
ce-a învins şi-a rămas pe cîmpul de luptă
cu toţi morţii în faţă.

Iubitule, eşti cea mai complicată poezie
pe care am citit-o vreodată
şi nici macăr nu ştiu dacă am citit-o pînă la urmă.

marți, 17 mai 2011

Poemul unei cutiuţe de chibrituri

Umbra lumînării
se desface în milioane de omuleţi.
Uneori scriu poeme proaste. Poate chiar bune.
Aprind un chibrit din buzunarul în care odată
mi-a încăput cerul, ridic foile ca pe-un
prunc la botez şi le dau
foc.

Cîndva,
oamenii n-au ştiut să moară,
oamenii nu erau răi,
oamenii c h i a r erau Frumoşi.
Ploaia cădea atunci să ude pămîntul
şi nu intra niciodată în
mine.

Demult, cerul mi-a crăpat în sînge.
Cînd aprind lumina,
numele meu e un criminal.
Oamenii nu mai sunt buni şi
nici măcar frumoşi.
Oamenii mor şi c h i a r le place s-o facă
ca şi cum asta ar însemna viaţă.
Nimeni nu se mai ruşinează să moară.

Azi scriu mai bine,
dar eu n-am scris niciodată oameni.
Mi-ar plăcea să-i inventez altfel decît sunt,
s-aprind un chibrit şi să-i înfieze lumina,
dar nu e aşa.
Hîrtia pe care scriu e o plantă carnivoră -
de fiecare dată îşi cască gura
să îi înghită.
************

Mi-ar plăcea să scriu cîteva versuri pline de lumină, dar nu-mi iese. Scriu ce-mi vine din colţul mic, dar suprasensibil al interiorului. Altfel nu pot.

luni, 16 mai 2011

Tu, Nichita...

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.
MIRCEA CĂRTĂRESCU

duminică, 8 mai 2011

Un poem pe contrasens


Fumez dintr-o ţigară uitată în baie.
Mă înec în ţesuturile ei ca la sînul desfăcut al mamei.
Pe cerul gurii o tuse îmi aleargă în vîrful degetelor
şi-mi face acrobaţii nostime pe limbă. Nişte copii închipuiţi
se tăvălesc de rîs.

Ies din casă şi urc în maşină. N-am încă optsprezece.
Pun mîinile pe volan, pornesc şi îmi încep jocul.
E seară şi lumea se aruncă prin paturi. În faţa mea şoferii
aprind farurile urlîndu-mi parcă: suntem aici!
Diana e un copil răsfăţat.
Azi merg pe contrasens cum n-am mai făcut-o niciodată.
La opt douăzeci şi şapte le intru în guri ca un fluture beat.


marți, 3 mai 2011

Vom fi primii oameni care se iubesc


Iubitule, azi o să scriu un poem în care nimeni
n-o să mai moară şi noi vom fi fericiţi.
Mie-mi vei spune Eva, ţie-ţi voi spune Adam.

Copii noştri vor fi primii prunci născuţi. Pe frunze
şi coji de fructe vom inventa primele cuvinte ale lumii.
Iubirea noastră o să ţipe ca o virgină şi paharele vor plesni elegant
undeva în baie sau pe balustradă.

Azi, hai să fim doi depravaţi. Mi-am făcut bucle şi m-am dat
cu ruj pe buze. Aşa cum nu mă laşi să ies în stradă. Roşii.
Sunt mai mult decît Marlyn Monroe,
pentru că mă poţi vedea numai tu.
Să ne încolăcim ca doi şerpi albi sau altfel cum îţi place.
Hai să ghicim în cafea, să bem mult. Mult de tot! Să fumăm.
Iubitule, eu n-am făcut asta niciodată.
Am o carte încă fără pagini. O să scriem poeme,
o să facem baie în cadă cu ele şi o să ne pozăm apoi nud cu toate.
Dacă vei obosi, le scriem la loc. Un cuvînt eu şi altul tu.
S-ar putea să iasă de fiecare dată ceva nou.
În dragoste toate nu pot fi decît astfel. Nimic nu
se trece şi, vezi, totul e nou.

Iubitule, oamenii continuă să moară.
Cînd am început a scrie mi-am închis ochii
şi m-am făcut să cred că tristeţea mea e surdă.
Hai să ne aruncăm în mare!

luni, 2 mai 2011

Tristeţile celor bătrâni mă sperie


Cînd bat trăsnetele,
mă strîng într-un boţ de piele ca un melc.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toţi bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe faţa lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că şi-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conştient şi delirează pînă la starea în care
aş putea să mă omor şi pe mine.

Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deţinuţi. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neştiută,
neruşinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa şi plec.
Închid uşa încet, dar scîrţîie şi urlă ca un animal.

Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
şi vor creşte altfel decît ştim să o facem noi.

marți, 26 aprilie 2011

Terapia unei înserări


Cînd citesc la balcon miroase a tine peste tot.
Se întîmplă ca în nopţile în care nu mai e nimeni viu
înafară de noi şi simt cum mi se face frică să adorm.
Timpul m-ar uza ca pe o curvă.
S-ar putea să-mi vomit plămînii dacă
nu vii sau să pleci definitiv.

Pe la toate colţurile stau cîini.
Ocolesc cît se poate de mult şi
drumurile toate sunt încă prea noi.
Pe asfalt cresc feţe ce zîmbesc.
Le privesc şi alerg să ajung în ochii verzi ai oraşului.
Acolo nu mai e nevoie de cineva ca să faci dragoste.
Îmi închid ochii şi deschid gura larg spre cer.
S-ar putea să cad din prostie,
dar nu eşti aici şi o să continui.

Pe creştetul oamenilor merg
într-o figură de handicapat.
Sunt ca o apă
din care mi-ar plăcea să bea toţi.

duminică, 24 aprilie 2011

Inel de singurătate


Noaptea e un ochi trist din care plîng.
Vreau uneori să se facă linişte în mine,
dar apocalipsele nu-mi tac.

Înăuntrul meu locuiesc omuleţi albaştri.
Cînd mi se par fericiţi, cardiograma
îmi suceşte un inel.
Mă aşez într-un pat trist şi
plîng despre nimic ca şi cum
aş plînge despre toate.
Lumina stinsă îmi acoperă faţa
şi asta mă face
să nu mor.
Dacă aş sta în faţa oglinzii
m-aş privi ca pe o ghilotină.

vineri, 22 aprilie 2011

Tanatofobie


Ştiu că voi muri altfel decît se moare.
Tot ce gîndesc stă în prisma unui cavou
din care nici sufletul nu mai poate ieşi.
Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac
să nu-i umplu de mine.

Mi-e frică să le vorbesc cînd gura mea
nu scapă numele morţii.
Îmi simt tremurul nervos. Mi-ar place să
mă îmbrăţişeze cu doruri de viaţă
cum se vor cuprinde cerurile şi pămîntul
în apocalipsă,
să fiu vinovată pentru fericirile lor
şi pentru zborul păsărilor.

Ciocîrlii am trăit prea departe de azi.
Toate mi-s străine şi vechi
ca începuturile lumii.
N-aş vrea să fie ce sunt eu.

Mă abţin să nu le vorbesc,
şi păcatul mi se tot culcă în poezie
ca un răsfăţat.
Ar trebui să nu mai scriu.
În tăcerea dezastrului meu să mă-nnec
şi să mă desfac golului
precum o rodie.

luni, 18 aprilie 2011

Niciodată de fericire


Mă simt vinovată pentru toate singurătăţile lumii .
Mă dor tristeţile care sărută nevăzute guri.
Guri diforme sau inexistente,
cicatrizate sau încă nescrise.

Mă simt vinovată cînd alerg lîngă
cel care stă palid într-un cărucior.
Îmi vine să-i cad în genunchi,
să-mi rup un picior şi să ne alipim într-un om -
să mergem doi cu două picioare,
doi cu o aceeaşi fericire
sau macăr cu o aceeaşi suferinţă.

Mă simt vinovată cînd de pe ramuri
se curg frunzele în moarte,
dar mai vinovată de propria-mi
şi de propria-vă moarte.

Mă simt vinovată cînd păşesc prin iarbă.
Mă dor morţii din pămîntul ce-l calc
şi pietrele care le-ating pe sîni, pe ochi, şi buze
sau tăceri.

Mă simt vinovată cînd oamenii plîng şi
pruncii le mor,
cînd merg pe stradă şi muşc alene
dintr-o ciocolată lîngă un copil.

Mă simt vinovată pentru că am mîini să pot a scrie.
El nu şi-a ţinut în braţe nici macăr un copil.

Mă simt vinovată pentru că pot vedea şi auzi
cînd el n-a ştiut tăcerile mamei.

Azi, sunt gata să plîng pentru toate.
Îmi înghit tristeţile ca un epileptic
şi înfară multe mai rămîn pentru veşnicii.

Mă simt vinovată pentru că pot fi
cînd alţii nu s-au născut încă,
vinovată faţă de mine însumi
pentru că vinovată sunt faţă de voi toţi.
Să mor?

marți, 12 aprilie 2011

Fîntînă apocaliptică


Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toţi morţii.
Le-am scris un poem în care ziceam să-şi ţină crucile la piept
şi să uite cum m-am născut în ‘93.

Cît timp scriam despre mama şi despre păpuşa mea Laura,
am ştiut că oamenii îşi trăiesc viaţa o sută de ani,
moartea e la fel de simplă cum e viaţa şi
la fel de frumoasă cum e copilăria.

De la cinsprezece mi-am sfărîmat oasele
în care jocul şi-a căptuşit tot ce am avut în viaţa asta
mai bun.
M-am tot rugat s-ajung macăr şaizeci,
dar moartea-mi s-a transformat în seri şi s-a lungit în obsesii
cum se îngraşă un obez.
Am visat cum mor de mai multe ori
şi tot simt cum mor cînd singurătatea se încolăceşte în jurul gurii mele
ca un şarpe care îmi săruta coapsele şi sînii,
gata să mă absoarbă cu limba muiată în găuri negre.
De cealaltă parte a străzii oamenii umblă prin fericiri
ca nişte năluci cu botul afară.
Poate e o aiureală a mă crede vie,
poate chiar şi moartă. Azi, toate se fac noduri.

Dimineaţa m-am trezit în mijlocul caişilor înfloriţi.
Stam dezgolită în patul meu triunghiular cînd aerul şi-a căscat gura
în cimitir.
Morţii au început să mă strige iar.

Florile de cais ţipă.
Nori negri se împrăştie în pori ca şobolanii pe timp de ciumă.
Începe să mi se învîrtă şi patul.
„Unde vă sunt, Doamne, crucile?!”

(intraţi şi pe blogul mamei cu un click AICI )

duminică, 10 aprilie 2011

Ca să zbori


Trebuie să ai hîrtie din care să
te creşti ca pe propriu-ţi copil,
să dai din mîini şi să strigi cît te ţine gura
că eşti primul om născut
deasupra aerului.
Doar aşa începe
şi va tot fi pînă cînd
Dumnezeu va ploua cu ceruri
dezgolit într-un cosmos mat.
Altfel nu se poate a fi.
Aşa începe.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Je t’aime cu surzi


Dimineaţa îi deschidea gura să intre tot cu ochi şi picioare
în măruntaiele ei.
Mai întîi creştetul, apoi inima,
mai întîi pe marginea buzelor, apoi ca o larvă
în pîntecele ei.
De la o vreme nu mai erau oameni.

O săruta pe dinăuntru,
o îmbrăţişa cu patimă, dar, mai ales,
/îi vorbea/.

Printre flori de lumină ea îşi dezbrăca rochia.
Îi deschidea gura spre ritual şi intra în bărbatul
dinăuntrul ei. Plămîni, inimă şi vene. ... dar, mai ales,
/îi vorbea/.

Îşi treceau palmele peste ochi ca doi fluturi trişti
din care respiraţiile aruncau păianjeni
/să ne iubim azi ca şi ieri, mîine la fel ca azi/,
/să ne înnodăm ca două păsări mute/.

În fericitele supranaşteri
surzii intră în cochilii şi se iubesc pînă la dilatarea
morţii. Altfel, viaţa umblă
ca un maidanez.

miercuri, 6 aprilie 2011

Selecţii din "Străinul" de Albert Camus

După cele două poeme scrise anterior, cred că fragmentele pe care le reproduc mai jos m-au făcut să-mi amintesc de Shirley şi Henry, (personajele mele). Mi se pare emoţionant şi cred că întregeşte o idee de care m-am convins de multe ori - banalul transcende în excepţional. Poate nu banalul, cît simplitatea. În fine.. lectură plăcută.

Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cîinele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o eczemă, jigăraie cred, care face săi cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început săi semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să ştie. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai îşi ocăra cîinele. Îi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" şi cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci, fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reţinută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui şi gemea.
(...)
De departe l-am zărit în pragul uşii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părţile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără şir şi începea iar să cerceteze strada cu ochişorii lui roşii. Cînd Raymond l-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: "Ticălosule, stîrvul dracului!" şi continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Şi apoi a devenit deodată volubil: "L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Şi, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aşa." Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit şi că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea şi mai tulburat. "Dar mi-l vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar sa-r găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Poliţaii îl vor lua cu siguranţă." I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că i-l vor da înapoi dacă plăteşte o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: "Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!" şi a început să-l înjure. Raymond a rîs şi a intrat în casă. Eu l-am urmat şi ne-am despărţit pe palierul etajului nostru. Puţin după aceea am auzit paşii bătrînului şi el a bătut la uşa mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a spus : "Iertaţi-mă, iertaţi-mă". L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor şi mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat : "N-au să mi-l ia, nu-i aşa, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?" I-am spus că hingherii ţineau cîinii trei zile la dispoziţia proprietarilor şi că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: "Bună seara". A închis uşa lui şi l-am auzit plimbînduse în lung şi-n lat. Patul lui a trosnit. Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plîngea. Nu ştiu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame şi m-am culcat fără să mănînc.

marți, 5 aprilie 2011

Poem cu Henry


Toate poemele le-am îngropat în Henry
ca pe nişte oameni. Cînd mă învăţam să nu plîng
l-am născut din ultimile lacrimi.
Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut
niciodată timp să-mi povestească din iubirile lui.
Nu m-a lămurit cu moartea şi încă multe altele.

Dimineaţa devreme ieşim în pijamale la marginea pădurii
să ne dezbrăcăm. Pînă dincolo de piele. Pînă şi dincolo de viaţă.
Ne spălăm unul pe celălalt cu rouă,
apoi cîntăm.

Henry sapă cu grijă în aripile păsărilor. De la o vreme,
chiar le mai şi lasă vii.
"Ce faci, Henry? Ce faci, dragule?"
De cînd îi vorbesc despre moarte, începe să plîngă
ca un bătrîn la propria-i cruce.
El ştie că nu va muri. Nu l-am născut ca pe ceilalţi.
Poate chiar e poemul vieţii mele.

"În clipa în care va trebui să mori,
mi-aş dori să fii vierme".
"Da, Henry... ”

vineri, 1 aprilie 2011

Eram înăuntru cînd a murit

În lumina moartă de-afară
un cuc alb zboară cu aripile mutilate.
Cerului i-a căzut un dinte şi alţii doi
se clatină din rădăcini. E semn de moarte.
Mă tupilez după inima lui Shirley să nu mă ia frigurile.
„Cum stai?” mă întreabă după o vreme,
„E mai bine în tine decît în carul morţii”.
Shirley ca toţi cîinii vede alb-negru,
dar ochii lui au învăţat să pipăie culorile.
Îmi spune cum am pictat azi florile pe tivul singurătăţii noastre
şi-mi aduce oja de pe noptieră să ne mîzgîlim unghiile cu viaţă.
A noastră rătăceşte într-un cosmos pe care îl ştiu doar fluturii.
Stau cu Shirley pe tiv de prea mult timp ca să mai putem merge
şi fluturii uită să intre pe la noi. I-am întreba cum o mai ducem,
dacă mai suntem vii acolo unde suntem şi dacă mai e întreagă
servieta cu inimi. S-ar putea să avem nevoie de ea. Shirley e bătrîn
şi, singură, nu-mi rămîne decît să mor lîngă el.
„Cum stai?” l-am întrebat după o vreme.
„Shirley se teme de cuci”.

sâmbătă, 19 martie 2011

"Iubirea nu este o relaţie între două persoane, ci un stadiu al conştiinţei tale."
Osho

marți, 8 martie 2011

cum plîngem/rîdem (Ana Blandiana)

"Nu plângi în public, nu râzi singur. Iată o lege rareori infirmată. Să plângi în public este indecent, să râzi fără martori, e nebunie, înseamnă că durerea ni-e dată fiecăruia în parte, bucuria tuturor la un loc."
(Ana Blandiana)


...tot continui să mă întreb cum funcţionează creierul şi de ce rîsul presupune "deschiderea gurii" (?). cine îmi spune?

vineri, 4 martie 2011

# (a)normalităţi ?


visez cum alunec
pe marginea patului dintre
stînci

plapuma mea albă
îşi cere libertatea nocturnă
cînd beată de somn
spun morţii:
da

las tălpile să-mi rupă cearşaful
ca pe-o coajă de grapefrut
şi rîd(!)
de ce o fac de fiecare dată cu gura deshisă?
ce are-„a rîde” cu gura mea?

poate că măruntaiele dinlăuntrul meu
tot ar vrea să iasă în lume
oare cum o fi
dacă ne-am purta corpurile pe dos?

joi, 3 martie 2011

# paradox


viaţa-mi curge
în moarte
prin gîtul clepsidrei

un hohot de fulgi
tulbură apusul
roş sub forma crucii
cînd norii stau culcaţi
şarmant
într-un 8 privit la
nouăzeci de grade

fiecare jumătate pleacă
în alte jumătăţi

la capăt
golul rămîne

nisipul nu piere
voi învia,
omule

mă voi naşte iar
la răsturnarea clepsidrei

marți, 22 februarie 2011

# te umplu

mă gîndeam că trebuie să scriu
despre cafea. orice.
chiar şi despre ziua-n care mi-a curs
la marginea oraşului
peste pantalonii bej

cred, totuşi, voiam să scriu despre
cum mă simt
şi m-am pomenit că scriu
despre cafea,
doar pentru că sunt
tot atît de amară

îţi place să mă bei,
zici „pentru gust”
sau pur şi simplu
„din plăcere”

cînd vei fi bătrîn
n-o să-ţi mai trebuiască ibricul.
mai ştii...
îţi place şi ceaiul,
poate mă naşti tu?

luni, 21 februarie 2011

într-un dor continuu de "India"

Nu obişnuiesc să recitesc cărţile, pentru că mi se pare o pierdere de timp, dar "Maitreyi" de Mircea Eliade cred că poţi s-o citeşti de cîte ori ţi-e dor de India (chiar dacă nu ai intrat vreodată în ţară).

• -Dar pomul? întrerupse Chabu. Ce-a zis pomul?
-Acela nu era un pom fermecat şi n-avea darul vorbirii: aşa că n-a zis nimic.
-Dar de ce trebuie să fie fermecat ca să poată vorbi? întrebă Chabu.

• Creştinismul se naşte aici, în India, pe pămîntul cel mai împăcat cu Dumnezeu, unde oamenii sunt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere.

Pervers sau natural? selecţii din "Vinovat de iubire" de Adrian Păunescu

Ştiindu-l pe Păunescu altfel decît pînă am citit primul, unicul şi ultimul său roman, sunt obsedată de o explicaţie pe care nu pot s-o obţin.
Pervers sau natural?
Aş fi citit o carte în genul lui Marin Preda cu "Cel mai iubit dintre pămînteni", dar această latură contrar opusă poeziei pe care a scris-o mi-l prezintă într-o figură nouă.

cîteva selecţii :

• Probabil că multura eu le par nebun, aşa cum cîtorva li se năzare că sunt un geniu. Eu cred că sunt, şi una, şi alta.
• Am impresia că, în adolescenţă, dragostea e foarte aproape de crimă. Sau, în orice caz, dragostea şi crima sunt două gări pe acelaşi traseu de linie ferată. Ajungi la dragoste, dar, dacă mergi mai departe, ajungi la crimă.
• Îmi venea să o iubesc pe Maria pînă murim amîndoi.
• Am înţeles că o pot domina pentru că nu o mai iubesc, ci o folosesc.
• Durerea e un semn de viaţă.
• Toate fetele care îţi cedează ţie sunt excepţionale.
• -Ei, cum ştiau cînd e Crăciunul? Crăciunul era cînd se năştea Iisus Hristos.
-Păi, de unde ştiau ei cînd se năştea Iisus Hristos?
-Cum de unde ştiau? Se duceau în iesle şi vedeau că s-a născut, răspunse profesorul şi se lumină ca de o îndelung aşteptată revelaţie. Se duceau în grajd şi îl auzeau pe ăla mic respirînd. După care intrau în casă şi, dacă voiau, făceau, dacă nu voiau, nu făceau calendarul.

miercuri, 16 februarie 2011

# nu mi-a fost niciodată frig


iarna asta cineva are grijă
să-mi umple dimineţile

domni scunzi m-afundă în spital
pentru că umblu fără
să-mi pun căciula şi ei nu ştiu că de fapt
nu suport nici macăr umbrela
cît cerurile mele mai sunt încă vii

astă dimineaţă tăcerile au penetrat fulgii
mi-am dat seama
că a dispărut vulturul
sub care dormea
un maidanez negru
din cap şi pînă înlăuntru

nu ştiu dacă a lipsit toată iarna
sau dacă s-o fi întîmplat acum

seara aflu de la tata că
moartea a intrat în cartierul nostru
ca o văduvă nebună
a cuprins în braţe un bărbat
de la etajul şapte
şi i-a supt inima

dacă ar merge paralel
prin pereţii blocului
s-ar coborî în odaia mea

teroarea acoperă visurile
îmi alunecă tocul pantofilor
închipuiţi
pe marginea scării
şi-mi tresar picioarele
ca-ntr-o fulgerare convulsivă

trebuie să ştiţi că panoul de la fiecare trecere
e pentru acei care nu m-au cunoscut încă
„mie nu mi-a fost niciodată
frig”
chiar şi acum cînd salcia
sub care dormea
un maidanez negru
a dispărut

duminică, 13 februarie 2011

# hai să murim

- ţi-am prins
mijlocului
printre tulpini de
fulgi.
- nu.
sunt încă aici.
- păi...
- mă simţi.
- da. te simt şi
mi se dilată inimile
de-atîta dor.
- cred că e
versul de pe ultima
pagină.
- eşti nebună?
- sau poate cerul
ţi-a curs în palme.
mai ştii... cred că
semănăm
- ...!
- nebună sunt pentru
că te iubesc. tu?
- eu?
- hai să murim
ca şi cum am face
dragoste.
- pfoa...

îmi înfăşor coapsele
şi mîinile
într-un cearceaf alb
să mă
fumez
ca pe-o ultimă
ţigară

sâmbătă, 12 februarie 2011

# linii

cu faţa înfundată
în gol
inspir aburii de
cafea

viaţa mea
puncte
de suspensie
într-un vers cu
slove transparente

dacă mîine
m-aş droga
cu marijuană
s-ar dilata în
linii
de alb

miercuri, 2 februarie 2011

# şi eram moartă

cînd am văzut-o pe scări
cu ochelari din cei cu ramă mare
am urcat s-o cunosc
şi să ne vorbim despre poezie
aşa cum o făceam mai înainte
după miezul nopţii

am alergat printre
aglomeraţiile de oameni
şi prea multele semafoare adunate parcă
dintr-o dată
ca un cerc de ritualuri magice
în jurul meu

lumea porni năvală ca-ntr-un război
abia început
pe îngrăditura din preajma
casei albe

doru părea să fie un
vlad ţepeş crud de
leşina pavajul străzii
vroiam să-l opresc
să-i spun că mi-e dor
să-l întreb de ce n-a mai trecut pe la mine
dar s-a apropiat de unul
şi l-a răpus

nu ştiu cum se face că i-a fost milă
şi i-a readus pulsaţii
printr-o atingere la încheitura mîinii
dar cînd m-a doborît pe mine
m-am pomenit că sunt moartă

îmi priveam de lîngă el
sîngele curs tot pe la
încheitura mîinii drepte
şi eram moartă,
şi nu mă salva
şi cînd mă gîndeam că eram a lui
şi azi deodată ...

# mama îmi face o anchetă
cînd stau în fotoliu
şi scriu
mă întreabă dacă
e totul ok la noi,
dacă mai vorbim la fel ca înainte
şi e ciudat cum de totul chiar e bine,
însă, tot atît de rău #

m-am pomenit căutînd-o pe
Veronika

dacă aş fi găsit-o prima dată
stăteam acum pe-o bancă
la marginea parcului
şi vorbeam despre poezie

voiam să-i spun că am murit şi că
am murit pentru că vinovată
era doar ea

# mă gîndeam uneori
cum e să fumezi
şi să slobozi fum în faţa oglinzii
desenînd forme mai ale tale
decît ale oricui,
dar sunt prea slabă
şi dependenţele astea
mă enervează #

Doc de Nicolae Esinencu (mic fragment)

Mamă, tată, chiar dacă mi-aş aprinde şi eu acum o ţigară, voi tot nu m-aţi observa! Pentru voi eu, pur şi simplu, nu exist. Vreţi – vă demonstrez! ştiu că elevul nu trebuie să fumeze, ştiu că nu-i frumos şi aşa mai departe, dar eu vreau să vă demonstrez că voi n-o să mă luaţi în seamă nici chiar dacă eu fumez. Voi trăiţi numai pentru voi...
- Ai să vezi c-o să întîrzii!..
- Stai, mamă, să-mi aprind...
Poate nu trebuia s-o opresc, într-adevăr se grăbeşte, dar nu mai pot. Odată ce-am tras din pachetul de pe masă o ţigară, merg mai departe, trebuie s-o aprind.
Pun ţigara în gură şi mă aplec spre ţigara mamei.
- Mamă, dă-mi s-aprind ţigara.
- Ce vrei, iaca tata, eu întîrzii! îmi aruncă mama fără să înţeleagă bine ce doresc.
Ce să-i faci, va trebui să mă întorc spre tata.
Potrivesc mai bine ţigara între degete.
Tată, dă să-mi aprind ţigara de la ţigara ta!
- Ce! sare tata. Cum ceva – tată, tată!.. Chibriturile sunt pe masă!
El nici n-a priceput ce aveam de gînd să fac.
Şi mă-ntorc spre mama.
- Mamă, dă s-aprind ţigara de la ţigara ta, că tata se supără...
- Numai ia seama să nu mi-o stingi pe a mea... mă previne mama şi atît. Abia pe urmă: Ce?!

luni, 31 ianuarie 2011

# 10 minute

ca o Veronikă
îmi adun cerul
într-un sac

la uşă
un nerv suspendat
de lampă
abia aşteaptă să intre
Dumnezeu

observ cum lumea
pleacă
prin culise
şi mi se urcă la cap
un dor de moarte

sparg poemele
ca pe nişte farfurii
potrivesc ştreangul şi
mă afund
nebună
în casa cu mătănii
- Fa Domnică, ştii ceva? Hai ş-om ibovnici.
- Ei!
- Nu, că eu vorbesc serios...
(Frunze de dor de Ion Druţă)

joi, 27 ianuarie 2011

# alba iulia e o poveste tristă

alba iulia e o fereastră
deschisă într-o odaie cu
şase paturi
şi mai puţine noptiere

cînd îmi desprind pleoapele dimineaţa la şase
îl văd pe Dumnezeu spălîndu-şi faţa
deasupra cerului (nostru?)
mă apropii de geam să-l privesc
în adierea care-mi intră sub
pijama ca un bărbat
şi în depăratarea oraşului
pe care nu l-am răscolit îndeajuns
munţii îmi destăinuie iubiri
mai vii decît ale oamenilor

se întîmplă atunci
că nu mă mai interesează
mîna lui în mîna mea sau
sărutarea lui caldă pe fruntea mea tristă
ar putea la fel de bine să moară

cînd au zbierat în mine animale,
nu m-a auzit decît Dumnezeu,
unica şi prima iubire pe care am găsit-o abia în
alba iulia

luni, 24 ianuarie 2011

# cum să scrii, dacă eşti eu

Jupoaie cerul şi fă-l piele
de lup
ca să urle.

Ridică-l în sfere,
ridică-l în cuburi, piramide
şi tot ce îţi mai dă prin cap,
apoi aprinde lumînarea
din buzunarul stîng.

Trage-ţi o plapumă peste cap şi caută în ele
un templu.

Aşează-te de parcă ai face yoga cînd
toţi şoferii te înjură, circulînd pe lîngă tine
şi degetul mic al foii tale.

Închide ochii.

Lasă să-ţi curgă inima în cuvinte
ca o porţie de ciocolată
caldă.

joi, 20 ianuarie 2011

# o altă diană patetică


cînd (di)ana
merge cu picioarele goale
ca o nălucă disperată
din care se revarsă cerul,
el îşi dă pleoapele peste cap şi
îi deschide palmele.
sunt prea frumoase
să-şi dea seama că
nu mai are o linie a vieţii.

ea îşi muşcă nervul.
un poem în care
nicu e liliacul prăbuşit peste
părul ei
ca o viaţă pe-un cadavru
îmbălsămat de poeţi.

# nerv şi ceaţă

viaţa e o mătrăgună
au crescut în mine
şinele de tren

sunt de parcă
aş vrea să mă arunc în
Marea Moartă
şi marea asta
e mai vie
decît lumea

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

"O moarte care nu dovedeşte nimic" de Anton Holban

Probabil că dacă aş fi fost băiat, nu aş fi fost atît de indignată de atitudinea şi mentalitatea personajului masculin.
Dacă aş caracteriza cartea într-un cuvînt, unicul propriu senzaţiilor pe parcursul citirii ar fi într-adevăr - revoltatoare.

• Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbti, tocmai pentru că ai prea multe de spus.
• Oamenii sunt făcuţi din pămînt netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă.
• Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer.
• Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre.
• Bănuim în orice femeie o nouă excepţie.
• E în stare să adoarmă cu ochii deschişi, numai să mă vadă.

două fragmente mici:

• În restaurant, la masa mea, un orb. A trecut câtăva vreme până să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gândurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti sau că-şi ascundea defectul de curioşi milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mâinile minunate,subţiri, transparente, îngrijite. În mâini îşi strânsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemânare mânca fără să se murdărească şi fără să se înşele. În acelaşi timp parcă preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mânca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întâmplare, mâinile lui tremurau pe farfurie, pe pâine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mâncării din faţă. l-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic!

• În balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atârnă în aer, iar păsărica se învârteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, asezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărica se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învârtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută când o pasăre flămândă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi când mi-a fost lene să deschid fereastra...

luni, 10 ianuarie 2011

# not being dead

dimineaţă un copil
îşi înfunda papucii în
bălţile de pe trotuar

m-am gîndit să-mi îndes
capul într-un tort cu multă miere,
să mă aşez pe marginea drumului
şi să cînt

# în a ucide e mai mult

mi s-au umplut bocancii
din ei se revarsă imagini cu tine
şi vin lupii din lună să-şi potolească setea

azi, noaptea eşti tu
mă strîng în pieptul caracterelor boldice
din inima ta
să le pictez cu stropi de moarte
şi de soare concav

eu nu ucid
pur şi simplu, e modul meu de a iubi

şoptesc şireturilor să lege timpul
între două stele apropiate
ca sufletul de piept,
ca zeii de oglinzi

vino-mi în artere.
s-au tocit cactuşii,
fă-mă să mor,
hai, să mor lîngă tine,
cu tine şi pentru totdeauna

[versurile italice sunt ale lui RAI,celelalte îmi aparţin mie]
RAI şi Diana

duminică, 9 ianuarie 2011

# o diană patetică

alb
îmi taie plămînii
ca un măcelar
amărît de viaţă

picioarele goale
îi strîng pieptul într-o îmbrăţişare
pe cearceaful
unde îmi beau porţia de fluturi
de parcă aş fi un geam deschis
în craterul unui vulcan

mă lepăd de mine

hienă sunt
la marginea unei lumi pline
de guri
şi pînă-n
poarta unei biserici

diana, îmi zic
cînd îi văd ochii,
numele lui
e numele pietrelor şi-al ierbii,
numele lui
e-al cerurilor
şi-al pămînturilor care mai există
dincolo de lume

numele lui
e numele părţilor din
corpul şi scheletul tău,
deci,
diana,
pot să-ţi zic: nicu?

vineri, 7 ianuarie 2011

# m-am gîndit să mă fac criminală

toţi copiii au visuri ciudate
vrei să fii circar, pentru că ţi-a plăcut clownul,
şofer de maşină sau
chelner la un mic restaurant de la marginea oraşului

m-am gîndit să-ţi fur patul,
scaunul din colţul drept al mesei de bucătărie,
telecomanda, două pahare din care am băut şampanie,
un cearceaf, o pernă, un fotoliu, scaunul cu rotile,
oglinda de lîngă uşa de la intrare,
perila balconului
şi numele tău de familie

te rog ,
vreau să fiu criminală,
să-ţi ucid din toate cîte puţin

mi-ai spus că fericirea ta e în mîinile mele
şi atîta timp cît voi purta cătuşe fericirea ta
va fi o criminală
frumos. nu ?

te rog să-mi aduci supă la pachet
şi nu uita de cartofi fri cu mult piper
cred că la 21 nu te vor primi, aşa că vino la 9
voi avea destul timp să-ţi citesc poemele scrise
în absenţa ta,
nişte poeme pe care nu o să le înţelegi niciodată

îţi voi explica totul de-a fir a păr ca să te pot
reţine cît mai mult,
apoi voi reveni în celulă
între patru pereţi strîmţi cu alte criminale şi
ca să-mi amintesc de-o euforie a noastră,
îmi voi aţîţa colegele cu injurii pe care le-am auzit în stradă

te voi simţi iar lîngă mine
într-o explozie de pumni
şi-a doua zi
o să-mi pot imagina că vine supereroul meu,
adică
un fel de
superiubire.

frumos, nu ?

joi, 6 ianuarie 2011

"Şobolanii în Italia" de GRID MODORCEA

6 lucruri de bază pe care le iai din lectura cărţii:

1. Capitalismul Italiei şi secretele lui.
2. Credinţa în Dumnezeu e valoarea supremă pe care o posedă omul.
3.
Mai bine un şobolan viu decît un om, da' mort!
4. Toţi suntem prostituaţi.
5. Un om străin s-ar putea să-ţi fie mult mai aproape decît zece din ai tăi.
6. Frate, frate da' brînza e cu bani.

Selecţii din carte:

• Ar fi vrut să nu audă vorbă românească decît în România, poate chiar de la ai lui, de la nevastă şi copii, dar se vede treaba că nu-i cum vrei, ci cum este.
• O nenorocire nu vine niciodată singură. Ea se asociază cu alte nenorociri şi duc la un sfîrşit neprevăzut.
• Cineva spunea că democraţia începe în România în clipa în cînd guvernul sau parlamentarii noştri vor încerca să meargă incognito cu personalul 4001.
• Strigi înainte de-a cădea în groapă, asta-i înţelept, nu strigi cînd ai căzut în ea, cum facem noi, în ţară. (în privinţa grevelor)
• Adevărul nu trebuie să-l spui, trebuie să-l ai. Noi ne chinuim să-l spunem fiindcă nu-l avem. Dar italienii îl au. Ce să mai spui cînd adevărul îţi sare în ochi la feicare pas?!
• Poate pentru că erau eleganţi, erau frumoşi.
• Foştii comunişti vor îngropa comunismul din România! Ei ştiu cel mai bine cum s-o facă, fiindcă ei l-au creat! Ei sunt ca acel tată beat care îşi bate copilul şi strigă: „Eu te-am făcut, eu te omor!”.
• Un artist nu poate să se supună majorităţii. Arta, prin definiţie, se naşte din negarea locurilor comune, aceea ce este admis de majoritate.
• Ceea ce trăia el acum era o ironie a sorţii. Să fii transfug, să fii concediat, să nu ai nici o certitudine a zilei de mîine, nici o siguranţă a nopţii, a orei următoare şi totuşi să te simţi lîngă această mare vdetă, în mijlocul acestor oameni bogaţi ca un egal de-al lor, ca şi cum totul e O.K. şi nu ţi-a mai rămas decît să ciocneşti o cupă de şampanie, să te bucuri de viaţă, de petrecerile rafinate ale înaltei societăţi!
• Cronologia interioară nu e tot una cu cea exterioară, fizică, obiectivă. De aici chinul. Nu oricine poate să stăpînească timpul. E nevoie de multă experienţă sau să fii un geniu.
• „Dacă vrei să rezist o săptămînă, să nu mănînc nimic, arată-mi un cadavru”.Ciudat, dar de cînd „ancorase” în Italia, nu văzuse nici un hoit, nici de om, nici de cîine, pisică sau pasăre, nici de şobolan! Aşa că nu putuse face nici o „economie”, trebuia să mănînce zilnic, chiar dacă, uneori, o dată pe zi.
• Aici nu se spune „rece ca piatra” sau „tare ca piatra”, ci „cald ca piatra”, „mlădios ca piatra”. De ce crezi că nevoiaşii dorm direct pe piatră?! Orice scalpellino era un mic scultore.
• Nu venise aici, în Italia, numai pentru a cîştiga bani, ci şi pentru, vorba lui, a nu muri prost.
• Aici eternitatea se dă pe gratis. Însă depinde şi de tine, să ai puţină bunăvoinţă, să-ţi deschizi puţin sufletul, să vrei să primeşti.
• În Firenze totul se lega, un sunet, un miros, o privelişte erau în prelungirea altora; nu ieşeai dintr-o stare şi intrai în alta şi mai tulburătoare. În fond, totul părea aici fără ieşire.
• Dumnezeu e acolo unde te rogi.
• O minune atrage după ea o altă minune. Acolo unde se creează o minune, se creează mai multe. Una o trage pe cealaltă. E ca o întrecere divină, înţelegi?!
• Dumnezeu există sau nu, minunile însă există, sunt, trăiesc, poartă veşnicia în ele. Dumnezeu poate nici să nu existe, pentru că El există prin aceste minuni, a fost inventat prin ele. Şi e suficient. Ce dovadă mai mare vrei pentru a demonstra că Dumnezeu există?!... Esenţial este ca individul să nu se substituie lui Dumnezeu.
• Creaţia diferenţiază, nuanţează, diversifică, individualizează, personalizează, pe cînd dictatura uniformizează, nivelează, precum buldozerul care a intrat în satele noastre.
• Aici poţi cumpăra o maşină pe împrumut, fără nici o dobîndă. Motivul e simplu: trebuie ca banul să circule. Şi secretul e ăsta: pînă achiţi ratele, maşina s-a învechit şi omul cumpără alta.
• În dragostea pentru pisici, italienii îşi revarsă mila lui Dumnezeu.
Guarda e poi morire!
• Bisericile au faţadele din cărămidă neprelucrată, de culoarea pămîntului, aşezată neregulat pentru a nu atrage atenţia, pentru a părea banale, pentru a nu lăsa în nici un fel să se deducă ce-ar fi înăuntru, ce comori se ascund acolo.
• Nu banii te fac pe tine, tu îi faci pe bani!
• Aveau şi nelipsita Biblie cu ei. Poate că acasă nu credeau aici. Dar aici Dumnezeu le era de mare ajutor. Aici, în afară, se leagă altfel credinţa decît acasă.
• Eu îs zugrav. Şi eu îmi vînd munca. Şi eu fac tot un fel de prostituţie. Îmi vînd palmele ăstea tot din interes pentru bani. Nici eu nu simt nimic, cînd lucrez pentru unu' sau pentru altu'. Dar parcă nu-i acelaşi lucru. Mie munca pe care-o fac îmi place.
• Poate că tot ce facem, tot ce face omul, e un fel de prostituţie! Toţi ne vindem munca. Toţi ne vindem cîte un organ. Prostituata sexul, fotbalistul ţurloaiele, eu mîinile, scriitorul talentul său, savantul minte, preotul sufletul...
• Mai bine un şobolan viu decît un om, da mort!
Dar poate că Niki nu e mort. Altfel de ce le-ar mai vorbi preotul închisorii despre „Învierea lui Lazăr” şi le-ar cita mreu cuvintele lui Iisus: „Cin crede în Mine, chiar dacă mort ar fi, va învia, iar cine viază şi crede în Mine, nu va muri în veac”?!

# interneurastenic

Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

de sîmbăta morţilor
viaţa umblă cu ochii legaţi
de parcă ar juca baba-oarba

azi preotul îmi aşază patrafirul pe cap
şi moartea ca o mamă
stă grijulie lîngă mine

biserica mă cheamă pe crucea mîntuirii,
dar spovedania mea e o mută prezenţă
încărcată
de pietre

simt
m-am născut într-o moarte
ghemuită ca-n pîntecul
mamei

luni, 3 ianuarie 2011

# despre bunici, cu bunici, pe la bunici

(sau era prea tîrziu să mai găsesc autobusul)

1

drumurile din sat
sunt simple,
poate chiar mai vii decît
unii oameni
aşa cum sunt morţi mai vii decît cei
care le vin de
paştele blajinilor

2

la intrarea în selişte
a fost o pădure în care ne opream
de fiecare dată
poate că o făceam instinctiv
tot ce ţine de sat pare a fi cărunt,
de pe la Adam

poate că asta era
ne opream s-adunăm flori,
poate că florile astea erau tinereţe şi noi
le aduceam
răsărit de soare la geamul
cancerului

3

ca o tangentă la cercul vieţii mele
o pantă abruptă mă aştepta de fiecare dată
la intrarea în seliştea cu bunici

şi, uneori,
cînd iarna maşina nu mai urnea din loc
tata încerca s-o pornească
pe-o margine de cuţit,
iar eu,
aşteptam să ajung
tot cu furnicile de sub pori

4

pădurea cu flori
e o benzinărie

5

plec capul de ruşine

aşa cum le stă moartea pe limbă
mă apucă deodată
şi pe mine

6

bunelul meu are o puşcă sub pat,
un scrînciob şi un nuc la poartă,
şopîrle pe cărăruşa care duce în grădina mare
cît grădina raiului,
două lozniţe cu prune uscate,
cireşi, căpşune şi lăcrimioare
curse în alb de pe chip

dacă eram mică, aş fi spus:
bunelul meu are morcovi,
bunelul meu are o portiţă prin care ies în cîmp
ori de cîte ori vreau

7

mă tot gîndeam

aproape
e o cişmeaua
în josul casei

departe
e un izvor
în susul casei

în fond,
ca şi drumurile vieţii

8

casa bunicilor
stă pe o diagonală care pare să cadă
din cer

bunicul meu
e mai mult decît un om

ne învăţa rugăciuni
zicea să ne facem cruciuliţă înainte de culcare,
iar de Paşti
ne spăla cu ouă şi bănuţi pe faţă

9

ouă ca din zăpada cerului au adus femeile şi la
Hristos
nişte pui închişi sub coajă
curaţi
precum fiul lui Dumnezeu

10

ştii, îmi mai place să stau pe soba bunicii
nimeni nu mai are una ca a ei
să stai pur şi simplu fără ca să te mai gîndeşti la ceva
să-ţi fie cald şi atîta

doar cald

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

# totul depinde de tine

"Când eram mic - şi nu ştiu nici acum de ce - cuvântul NISTRU mă fascina.
Voi fi trăind, cândva, pe acolo ?"
- Mircea Bârsilă

răspunsul meu, orecum poetic:

iubirea e ca o inimă pe care o ştii înlăuntrul tău,
dar n-o vezi decît dacă poate ai murit şi eşti un
duh rătăcit

sunt oameni care trăiesc în angola dar
nu ştiu ce o face pe ea să fie
Angola,
iar tu locuieşti la toate colţurile lumii,
deodată

poate eşti sălbatic ca un jaguar
biroul ţi-e junglă, dormitorul ţi-e junglă, totul e o junglă,
iar cravata o tai în frînghii pe care aluneci din copac în copac
de parcă ai fi Tarzan

poate eşti înnebunit de o cameră goală
în care eşti alături de ea şi nimeni mai mult
sahara e pustiul vostru,
iar voi sunteţi cămile şi-aveţi
infinitul în cocoaşe

totul depinde de tine