| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

marți, 26 aprilie 2011

Terapia unei înserări


Cînd citesc la balcon miroase a tine peste tot.
Se întîmplă ca în nopţile în care nu mai e nimeni viu
înafară de noi şi simt cum mi se face frică să adorm.
Timpul m-ar uza ca pe o curvă.
S-ar putea să-mi vomit plămînii dacă
nu vii sau să pleci definitiv.

Pe la toate colţurile stau cîini.
Ocolesc cît se poate de mult şi
drumurile toate sunt încă prea noi.
Pe asfalt cresc feţe ce zîmbesc.
Le privesc şi alerg să ajung în ochii verzi ai oraşului.
Acolo nu mai e nevoie de cineva ca să faci dragoste.
Îmi închid ochii şi deschid gura larg spre cer.
S-ar putea să cad din prostie,
dar nu eşti aici şi o să continui.

Pe creştetul oamenilor merg
într-o figură de handicapat.
Sunt ca o apă
din care mi-ar plăcea să bea toţi.

duminică, 24 aprilie 2011

Inel de singurătate


Noaptea e un ochi trist din care plîng.
Vreau uneori să se facă linişte în mine,
dar apocalipsele nu-mi tac.

Înăuntrul meu locuiesc omuleţi albaştri.
Cînd mi se par fericiţi, cardiograma
îmi suceşte un inel.
Mă aşez într-un pat trist şi
plîng despre nimic ca şi cum
aş plînge despre toate.
Lumina stinsă îmi acoperă faţa
şi asta mă face
să nu mor.
Dacă aş sta în faţa oglinzii
m-aş privi ca pe o ghilotină.

vineri, 22 aprilie 2011

Tanatofobie


Ştiu că voi muri altfel decît se moare.
Tot ce gîndesc stă în prisma unui cavou
din care nici sufletul nu mai poate ieşi.
Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac
să nu-i umplu de mine.

Mi-e frică să le vorbesc cînd gura mea
nu scapă numele morţii.
Îmi simt tremurul nervos. Mi-ar place să
mă îmbrăţişeze cu doruri de viaţă
cum se vor cuprinde cerurile şi pămîntul
în apocalipsă,
să fiu vinovată pentru fericirile lor
şi pentru zborul păsărilor.

Ciocîrlii am trăit prea departe de azi.
Toate mi-s străine şi vechi
ca începuturile lumii.
N-aş vrea să fie ce sunt eu.

Mă abţin să nu le vorbesc,
şi păcatul mi se tot culcă în poezie
ca un răsfăţat.
Ar trebui să nu mai scriu.
În tăcerea dezastrului meu să mă-nnec
şi să mă desfac golului
precum o rodie.

luni, 18 aprilie 2011

Niciodată de fericire


Mă simt vinovată pentru toate singurătăţile lumii .
Mă dor tristeţile care sărută nevăzute guri.
Guri diforme sau inexistente,
cicatrizate sau încă nescrise.

Mă simt vinovată cînd alerg lîngă
cel care stă palid într-un cărucior.
Îmi vine să-i cad în genunchi,
să-mi rup un picior şi să ne alipim într-un om -
să mergem doi cu două picioare,
doi cu o aceeaşi fericire
sau macăr cu o aceeaşi suferinţă.

Mă simt vinovată cînd de pe ramuri
se curg frunzele în moarte,
dar mai vinovată de propria-mi
şi de propria-vă moarte.

Mă simt vinovată cînd păşesc prin iarbă.
Mă dor morţii din pămîntul ce-l calc
şi pietrele care le-ating pe sîni, pe ochi, şi buze
sau tăceri.

Mă simt vinovată cînd oamenii plîng şi
pruncii le mor,
cînd merg pe stradă şi muşc alene
dintr-o ciocolată lîngă un copil.

Mă simt vinovată pentru că am mîini să pot a scrie.
El nu şi-a ţinut în braţe nici macăr un copil.

Mă simt vinovată pentru că pot vedea şi auzi
cînd el n-a ştiut tăcerile mamei.

Azi, sunt gata să plîng pentru toate.
Îmi înghit tristeţile ca un epileptic
şi înfară multe mai rămîn pentru veşnicii.

Mă simt vinovată pentru că pot fi
cînd alţii nu s-au născut încă,
vinovată faţă de mine însumi
pentru că vinovată sunt faţă de voi toţi.
Să mor?

marți, 12 aprilie 2011

Fîntînă apocaliptică


Cînd s-a făcut primăvară m-au strigat toţi morţii.
Le-am scris un poem în care ziceam să-şi ţină crucile la piept
şi să uite cum m-am născut în ‘93.

Cît timp scriam despre mama şi despre păpuşa mea Laura,
am ştiut că oamenii îşi trăiesc viaţa o sută de ani,
moartea e la fel de simplă cum e viaţa şi
la fel de frumoasă cum e copilăria.

De la cinsprezece mi-am sfărîmat oasele
în care jocul şi-a căptuşit tot ce am avut în viaţa asta
mai bun.
M-am tot rugat s-ajung macăr şaizeci,
dar moartea-mi s-a transformat în seri şi s-a lungit în obsesii
cum se îngraşă un obez.
Am visat cum mor de mai multe ori
şi tot simt cum mor cînd singurătatea se încolăceşte în jurul gurii mele
ca un şarpe care îmi săruta coapsele şi sînii,
gata să mă absoarbă cu limba muiată în găuri negre.
De cealaltă parte a străzii oamenii umblă prin fericiri
ca nişte năluci cu botul afară.
Poate e o aiureală a mă crede vie,
poate chiar şi moartă. Azi, toate se fac noduri.

Dimineaţa m-am trezit în mijlocul caişilor înfloriţi.
Stam dezgolită în patul meu triunghiular cînd aerul şi-a căscat gura
în cimitir.
Morţii au început să mă strige iar.

Florile de cais ţipă.
Nori negri se împrăştie în pori ca şobolanii pe timp de ciumă.
Începe să mi se învîrtă şi patul.
„Unde vă sunt, Doamne, crucile?!”

(intraţi şi pe blogul mamei cu un click AICI )

duminică, 10 aprilie 2011

Ca să zbori


Trebuie să ai hîrtie din care să
te creşti ca pe propriu-ţi copil,
să dai din mîini şi să strigi cît te ţine gura
că eşti primul om născut
deasupra aerului.
Doar aşa începe
şi va tot fi pînă cînd
Dumnezeu va ploua cu ceruri
dezgolit într-un cosmos mat.
Altfel nu se poate a fi.
Aşa începe.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Je t’aime cu surzi


Dimineaţa îi deschidea gura să intre tot cu ochi şi picioare
în măruntaiele ei.
Mai întîi creştetul, apoi inima,
mai întîi pe marginea buzelor, apoi ca o larvă
în pîntecele ei.
De la o vreme nu mai erau oameni.

O săruta pe dinăuntru,
o îmbrăţişa cu patimă, dar, mai ales,
/îi vorbea/.

Printre flori de lumină ea îşi dezbrăca rochia.
Îi deschidea gura spre ritual şi intra în bărbatul
dinăuntrul ei. Plămîni, inimă şi vene. ... dar, mai ales,
/îi vorbea/.

Îşi treceau palmele peste ochi ca doi fluturi trişti
din care respiraţiile aruncau păianjeni
/să ne iubim azi ca şi ieri, mîine la fel ca azi/,
/să ne înnodăm ca două păsări mute/.

În fericitele supranaşteri
surzii intră în cochilii şi se iubesc pînă la dilatarea
morţii. Altfel, viaţa umblă
ca un maidanez.

miercuri, 6 aprilie 2011

Selecţii din "Străinul" de Albert Camus

După cele două poeme scrise anterior, cred că fragmentele pe care le reproduc mai jos m-au făcut să-mi amintesc de Shirley şi Henry, (personajele mele). Mi se pare emoţionant şi cred că întregeşte o idee de care m-am convins de multe ori - banalul transcende în excepţional. Poate nu banalul, cît simplitatea. În fine.. lectură plăcută.

Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cîinele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o eczemă, jigăraie cred, care face săi cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început săi semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să ştie. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai îşi ocăra cîinele. Îi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" şi cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci, fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reţinută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui şi gemea.
(...)
De departe l-am zărit în pragul uşii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părţile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără şir şi începea iar să cerceteze strada cu ochişorii lui roşii. Cînd Raymond l-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: "Ticălosule, stîrvul dracului!" şi continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Şi apoi a devenit deodată volubil: "L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Şi, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aşa." Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit şi că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea şi mai tulburat. "Dar mi-l vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar sa-r găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Poliţaii îl vor lua cu siguranţă." I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că i-l vor da înapoi dacă plăteşte o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: "Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!" şi a început să-l înjure. Raymond a rîs şi a intrat în casă. Eu l-am urmat şi ne-am despărţit pe palierul etajului nostru. Puţin după aceea am auzit paşii bătrînului şi el a bătut la uşa mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a spus : "Iertaţi-mă, iertaţi-mă". L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor şi mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat : "N-au să mi-l ia, nu-i aşa, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?" I-am spus că hingherii ţineau cîinii trei zile la dispoziţia proprietarilor şi că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: "Bună seara". A închis uşa lui şi l-am auzit plimbînduse în lung şi-n lat. Patul lui a trosnit. Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plîngea. Nu ştiu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame şi m-am culcat fără să mănînc.

marți, 5 aprilie 2011

Poem cu Henry


Toate poemele le-am îngropat în Henry
ca pe nişte oameni. Cînd mă învăţam să nu plîng
l-am născut din ultimile lacrimi.
Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut
niciodată timp să-mi povestească din iubirile lui.
Nu m-a lămurit cu moartea şi încă multe altele.

Dimineaţa devreme ieşim în pijamale la marginea pădurii
să ne dezbrăcăm. Pînă dincolo de piele. Pînă şi dincolo de viaţă.
Ne spălăm unul pe celălalt cu rouă,
apoi cîntăm.

Henry sapă cu grijă în aripile păsărilor. De la o vreme,
chiar le mai şi lasă vii.
"Ce faci, Henry? Ce faci, dragule?"
De cînd îi vorbesc despre moarte, începe să plîngă
ca un bătrîn la propria-i cruce.
El ştie că nu va muri. Nu l-am născut ca pe ceilalţi.
Poate chiar e poemul vieţii mele.

"În clipa în care va trebui să mori,
mi-aş dori să fii vierme".
"Da, Henry... ”

vineri, 1 aprilie 2011

Eram înăuntru cînd a murit

În lumina moartă de-afară
un cuc alb zboară cu aripile mutilate.
Cerului i-a căzut un dinte şi alţii doi
se clatină din rădăcini. E semn de moarte.
Mă tupilez după inima lui Shirley să nu mă ia frigurile.
„Cum stai?” mă întreabă după o vreme,
„E mai bine în tine decît în carul morţii”.
Shirley ca toţi cîinii vede alb-negru,
dar ochii lui au învăţat să pipăie culorile.
Îmi spune cum am pictat azi florile pe tivul singurătăţii noastre
şi-mi aduce oja de pe noptieră să ne mîzgîlim unghiile cu viaţă.
A noastră rătăceşte într-un cosmos pe care îl ştiu doar fluturii.
Stau cu Shirley pe tiv de prea mult timp ca să mai putem merge
şi fluturii uită să intre pe la noi. I-am întreba cum o mai ducem,
dacă mai suntem vii acolo unde suntem şi dacă mai e întreagă
servieta cu inimi. S-ar putea să avem nevoie de ea. Shirley e bătrîn
şi, singură, nu-mi rămîne decît să mor lîngă el.
„Cum stai?” l-am întrebat după o vreme.
„Shirley se teme de cuci”.