| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

vineri, 27 mai 2011

din mîna tatălui meu mort

Se recomandă a nu citi mai departe dacă eşti prea sensibil.

I
cadavrul stă culcat pe spate
cu picioarele îndoite altfel decît
omul îşi făcea mătania

capătul funiei stă la pămînt
ca o pisică leneşă astă vară şi numai
frînghia legată elegant nod ar putea
să rupă tăcerea

odată am învăţat şi eu să fac nodul de
spînzurătoare într-o competiţie care se face din viteză
şi-atunci am început prima dată să mă întreb
cum e să te spînzuri

cadavrul ştie cum îi stă bine morţii
şi hainele i s-au potrivit mai bine decît oricînd
cămaşa neagră precum i-a fost viaţa, pantaloni verzui,
chiloţi de culoare albastră, ciorapi de culoare roşie,
iar la capătul dintre ce e viu şi pămînt
doi bocanci care se uită speriaţi
prin curte

un detaliu ciudat îmi aminteşte de prunci
şi cordonul ombilical
poate a ieşit din uterul morţii
în regiunea buricului îl cuprinde
tifonul ca-ntr-o pelincă

părul castaniu îi alunecă pe frunte
are ochii închişi şi gura închisă
nu ştiu dacă vreun spînzurat a murit
cu sinele deschis sau dacă măcar l-a uitat desfăcut
în timp ce se grăbea să moară

buzele albastre îmi tac despre ceruri triste

II

mama mea a murit de cancer
şi tata l-a păstrat apoi ca pe-o singură amintire a ei
de-atunci, el n-a mai iubit-o

cînd m-am trezit dimineaţă
tata spăla rufe afară
eu am intrat în casă şi-am vrut să citesc,
dar somnul mi-a intrat pe sub pielea crăpată
din mîini

cînd m-am trezit la amiază
tata citea în pat
am zis că merg s-o văd peste drum
pe Maria

la şapte am auzit un mieunat
tata stătea spînzurat cu un laţ de pod
şi-avea o hîrtie lipită de piept
l-am coborît ca pe un prunc
abia apoi am ştiu că e mort
odată toţi ne vom duce părinţii în braţe
ca pe nişte copii

- oameni,
după prima operaţie oncologică
i-am spus Ioanei:
„am să rezist cît voi putea să mă îngrijesc
şi să-mi cîştig pîinea,
cît timp încă voi fi de folos
celor din jur
- atîta voi rezista

cînd voi simţi că
sunt mai mult obuz decît aş putea să fiu om,
îmi voi pune laţul în gît”

o lună cu dureri mute m-a dat ca
printr-o maşină de tocat
carne

vedeam că sunt un mort viu
şi-am vrut să fiu mortul mort

azi mi-am pus laţul în gît

joi, 26 mai 2011

Numărul 4 şi Revista "Helis"

Se pare că numărul 4 e, totuşi, numărul meu norocos.
Pagina 14:
http://www.perlea.ro/helis/aparitii/helis_mai_2011.pdf

R.A.I, mulţumesc.

duminică, 22 mai 2011

Şase dimineaţa


Ochiul meu drept stă faţă în faţă
cu celălalt şi îl priveşte speriat
ca de propria-i moarte.

Pisicile lumii mi se încolăcesc la picioare.
Trei guri îmi vorbesc într-o limbă străină
şi numai eu tac.

Poate mama n-a fost niciodată gravidă
cu mine.
S-a împiedicat cu stîngul
şi i-am căzut din uter.

Poem cu mine


Peretele nu se dărâmă nici măcar
atunci când începe apocalipsa.
Peretele cerului e mai perete
decât ceilalţi pereţi şi niciodată n-am să-l pot trece.

Când stau în genunchi cineva se joacă în părul meu
şi-mi vine să cred că e Dumnezeu. Nimeni nu mai are
degete atât de mute.
De câteva zile, mi-au şi crescut aripi la rădăcina ochilor.
Mi-e frică să-i las să plece, dar ei vor zbura odată şi-atunci
n-am să mai scriu.

Ca o psihopată de lux
balansez acum pe o aţă
deasupra mării.

********************
Poemul e rezultatul unui exerciţiu pe care l-am făcut azi la cenaclu. Am urcat cîte doi pe micuţa scenă din sala bibliotecii şi am încercat să prezentăm diverse figuri şi poziţii fără a implica cuvinte.

Poem desfăcut în mare

Dimineaţă, copiii goi
făceau castele de nisip.
Meduzele ca nişte magneţi se aruncau în mine
să-mi intre sub piele.
Iubitule, toate durerile de pe pămînt
sunt mai grele decît chiar pămîntul.

Seara, am înfipt chibrituri
în nisip şi ţi-am făcut chipul
să te înviu în lumină.
Mai goală decît un copil am intrat în mare
şi-am mers pînă mi-a fost frig.
Stam în mijlocul mării. Stam ca un soldat
ce-a învins şi-a rămas pe cîmpul de luptă
cu toţi morţii în faţă.

Iubitule, eşti cea mai complicată poezie
pe care am citit-o vreodată
şi nici macăr nu ştiu dacă am citit-o pînă la urmă.

marți, 17 mai 2011

Poemul unei cutiuţe de chibrituri

Umbra lumînării
se desface în milioane de omuleţi.
Uneori scriu poeme proaste. Poate chiar bune.
Aprind un chibrit din buzunarul în care odată
mi-a încăput cerul, ridic foile ca pe-un
prunc la botez şi le dau
foc.

Cîndva,
oamenii n-au ştiut să moară,
oamenii nu erau răi,
oamenii c h i a r erau Frumoşi.
Ploaia cădea atunci să ude pămîntul
şi nu intra niciodată în
mine.

Demult, cerul mi-a crăpat în sînge.
Cînd aprind lumina,
numele meu e un criminal.
Oamenii nu mai sunt buni şi
nici măcar frumoşi.
Oamenii mor şi c h i a r le place s-o facă
ca şi cum asta ar însemna viaţă.
Nimeni nu se mai ruşinează să moară.

Azi scriu mai bine,
dar eu n-am scris niciodată oameni.
Mi-ar plăcea să-i inventez altfel decît sunt,
s-aprind un chibrit şi să-i înfieze lumina,
dar nu e aşa.
Hîrtia pe care scriu e o plantă carnivoră -
de fiecare dată îşi cască gura
să îi înghită.
************

Mi-ar plăcea să scriu cîteva versuri pline de lumină, dar nu-mi iese. Scriu ce-mi vine din colţul mic, dar suprasensibil al interiorului. Altfel nu pot.

luni, 16 mai 2011

Tu, Nichita...

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.
MIRCEA CĂRTĂRESCU

duminică, 8 mai 2011

Un poem pe contrasens


Fumez dintr-o ţigară uitată în baie.
Mă înec în ţesuturile ei ca la sînul desfăcut al mamei.
Pe cerul gurii o tuse îmi aleargă în vîrful degetelor
şi-mi face acrobaţii nostime pe limbă. Nişte copii închipuiţi
se tăvălesc de rîs.

Ies din casă şi urc în maşină. N-am încă optsprezece.
Pun mîinile pe volan, pornesc şi îmi încep jocul.
E seară şi lumea se aruncă prin paturi. În faţa mea şoferii
aprind farurile urlîndu-mi parcă: suntem aici!
Diana e un copil răsfăţat.
Azi merg pe contrasens cum n-am mai făcut-o niciodată.
La opt douăzeci şi şapte le intru în guri ca un fluture beat.


marți, 3 mai 2011

Vom fi primii oameni care se iubesc


Iubitule, azi o să scriu un poem în care nimeni
n-o să mai moară şi noi vom fi fericiţi.
Mie-mi vei spune Eva, ţie-ţi voi spune Adam.

Copii noştri vor fi primii prunci născuţi. Pe frunze
şi coji de fructe vom inventa primele cuvinte ale lumii.
Iubirea noastră o să ţipe ca o virgină şi paharele vor plesni elegant
undeva în baie sau pe balustradă.

Azi, hai să fim doi depravaţi. Mi-am făcut bucle şi m-am dat
cu ruj pe buze. Aşa cum nu mă laşi să ies în stradă. Roşii.
Sunt mai mult decît Marlyn Monroe,
pentru că mă poţi vedea numai tu.
Să ne încolăcim ca doi şerpi albi sau altfel cum îţi place.
Hai să ghicim în cafea, să bem mult. Mult de tot! Să fumăm.
Iubitule, eu n-am făcut asta niciodată.
Am o carte încă fără pagini. O să scriem poeme,
o să facem baie în cadă cu ele şi o să ne pozăm apoi nud cu toate.
Dacă vei obosi, le scriem la loc. Un cuvînt eu şi altul tu.
S-ar putea să iasă de fiecare dată ceva nou.
În dragoste toate nu pot fi decît astfel. Nimic nu
se trece şi, vezi, totul e nou.

Iubitule, oamenii continuă să moară.
Cînd am început a scrie mi-am închis ochii
şi m-am făcut să cred că tristeţea mea e surdă.
Hai să ne aruncăm în mare!

luni, 2 mai 2011

Tristeţile celor bătrâni mă sperie


Cînd bat trăsnetele,
mă strîng într-un boţ de piele ca un melc.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toţi bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe faţa lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că şi-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conştient şi delirează pînă la starea în care
aş putea să mă omor şi pe mine.

Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deţinuţi. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neştiută,
neruşinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa şi plec.
Închid uşa încet, dar scîrţîie şi urlă ca un animal.

Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
şi vor creşte altfel decît ştim să o facem noi.