Peretele nu se dărâmă nici măcar
atunci când începe apocalipsa.
Peretele cerului e mai perete
decât ceilalţi pereţi şi niciodată n-am să-l pot trece.
Când stau în genunchi cineva se joacă în părul meu
şi-mi vine să cred că e Dumnezeu. Nimeni nu mai are
degete atât de mute.
De câteva zile, mi-au şi crescut aripi la rădăcina ochilor.
Mi-e frică să-i las să plece, dar ei vor zbura odată şi-atunci
n-am să mai scriu.
Ca o psihopată de lux
balansez acum pe o aţă
deasupra mării.
Peretele cerului e mai perete
decât ceilalţi pereţi şi niciodată n-am să-l pot trece.
Când stau în genunchi cineva se joacă în părul meu
şi-mi vine să cred că e Dumnezeu. Nimeni nu mai are
degete atât de mute.
De câteva zile, mi-au şi crescut aripi la rădăcina ochilor.
Mi-e frică să-i las să plece, dar ei vor zbura odată şi-atunci
n-am să mai scriu.
Ca o psihopată de lux
balansez acum pe o aţă
deasupra mării.
********************
Poemul e rezultatul unui exerciţiu pe care l-am făcut azi la cenaclu. Am urcat cîte doi pe micuţa scenă din sala bibliotecii şi am încercat să prezentăm diverse figuri şi poziţii fără a implica cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
critica perfecţionează