| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

duminică, 25 septembrie 2011

"Idiotul" de F.M.Dostoievski


Am terminat volumul doi al "Idiotul"-ui de Dostoievski. Când am găsit-o în bibliotecă m-a intrigat titlul. Altfel, nici n-aş fi îndrăznit s-o iau. Poate că nu e tocmai bine, dar urăsc ruşii şi tot ce ţine de ei, chiar dacă în ciclul gimnazial îmi plăceau mult poeziile lui Esenin şi Puşkin pe care trebuia să le învăţ la rusă. Prin asta îmi şi cîştigam zecii. La probele de evaluare mai mult de opt nu luam.

Epileptic şi ciudat în modul său de percepere a vieţii, "idiotul" nu era tocmai un idiot, deşi finalul cărţii îl va readuce în stadiul iniţial al vieţii sale, confirmîndu-i "titlul". Cu toate acestea, Dostoievski a prezentat un personaj remarcabil. Din tot cărţile pe care le-am citit până acum, după Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pămînteni" de Marin Preda, el este al doilea personaj care îmi place la nebunie.

Când am deschis wikipedia să citesc despre Dostoievski, am rămas absolut siderată.
În plan biografic, momentul crucial al vieţii lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat şi condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourierişti (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii subversive. Împreună cu ceilalti deţinuţi, a fost transportat în piaţa unde aveau loc execuţiile şi trecut prin toată procedura de anunţare a condamnării la moarte prin împuşcare.

În prima parte a cărţii acesta descrie scena unui condamnat la moarte şi tot ce se întâmplă înăuntrul conştiinţei sale. Deşi, în cele din urmă pedeapsa i-a fost anulată, siguranţa cu care afirmă toate ideile acestuia, dovedeşte clar faptul că nu sunt nişte intuiri, ci este exact ceea ce a trăit el, la fel ca şi crizele de epilepsie pe care le are acelaşi prinţ Mîşkin.
N-o să intru în detalii. Cartea e genială.

-Ştiţi, nu pot să înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că îl vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că îl iubeşte?

Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare, şi nicidecum descoperirea în sine.

Cel căruia i s-a dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă.

2 comentarii:

  1. intr-adevar buna carte,desi eu l-am iubit pe Rogojin:)
    mi-au placut mult frazele de la sfarsit.

    in special asta

    Cel căruia i s-a dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Rogojin... mi-e mi-a plăcut mai mult idiotul/ prinţul.
    e ceva special în el. cineva-ul în care poate chiar mă regăsesc.

    diana

    RăspundețiȘtergere

critica perfecţionează