| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

miercuri, 27 noiembrie 2013

Limbi străine şi alţi ochi (2)

E noiembrie. Îi spune listopad în poloneză. Deşi s-ar putea remarca o conexiune vizibilă cu ceea ce numim noi căderea frunzelor în limba lor, pare să-mi aducă aminte mai degrabă de echivalentul rus. Frunză în poloneză e liść, iar a cădea e padać. În rusă frunză e листья (list'ya), iar a cădea e падать (padat'). Cred că e vina frunzelor. 
Un sfârşit de noiembrie paradoxal lingvistic. E noiembrie, adică listopad, şi ninge.

Pe uşa toaletelor universitare scrie: zakaz palenia - fumatul interzis. Când am citit prima oară, am râs. Eu ştiam rusă, nu poloneză. Iar în rusă заказ (zakaz) înseamnă comandă. Reformulând semantic: vă ordonăm să fumaţi. Vai, nu!

Mama în poloneză e matka. Zici că seamănă, da. Atât în rusă, cât şi în română, matca/матка e chiar uterul. Interpretare interlingvistică.

Eve - evil (din engleză: Eva - răul). Pentru că am citit prima carte din "Lost Paradise" de Milton. Nu m-am înşelat. Am verificat pronunţia pe google. Eve e jumătate din pronunţia lui evil. Şi chiar începutul. Pentru că ea e cea care a muşcat din măr, nu-i aşa?

Încă nu m-am obişnuit. De fiecare dată cînd văd scris restauracja, cuvînt care se pronunţă restauraţia, îmi vine în minte restaurare. Eu o văd aşa: în curs de reparaţie. Restauracja înseamnă, de fapt, restaurant. Să mâncăm într-o restauracja.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

cmentarz - de ziua tuturor sfinţilor


la opt seara 
cimitirul plin de lumânări 
ca un vas cu flori 

oameni fericiţi parcă trec pe lângă noi 
„vreau să fiu ars” îmi spune manuel 
„nu-mi plac viermii” 
da, să fiu arsă apoi 
să-mi fie aruncată cenuşa de la înălţime 
„nu” îmi zice el 
„nu vreau să fiu împrăştiat 
vreau la munte 
sau undeva lângă mare 
să fie linişte şi să fiu tot eu” 
merg în vârful degetelor 
îl întreb cum e a gâdila în italiană 
şi-i spun apoi că mă deranjează ceva în tălpi 
ca şi cum morţii m-ar gâdila

furnicături 

suntem în grup şi căutăm ieşirea 
dar nu dăm decât de colţuri 
după care nu mai ai unde să mergi 
du-pă-ca-re-nu-mai-ai-un-de-să-mer-gi

joi, 24 octombrie 2013

Limbi străine şi alţi ochi (1)

Dacă ai ajuns în Polonia şi vezi prin oraş Salon Urody, să ştii că n-au inventat ei salonul în care poţi deveni mai urât şi nici nu s-au născut încă acei oameni care ar vrea să fie mai puţin frumoşi. Uroda în poloneză înseamnă frumuseţe, sensul opus al urod-ului din rusă, adică urât. 


Mężczyzna, pronunţat mănşcizna, e bărbat. Sunetele care compun acest cuvânt îmi deteriorează noţiunea de bărbat în poloneză. Prea feminin. 


Emeryt, că tare ciudat mai sună când te gândeşti la traducere şi la sensul echivalent al cuvântului în română, înseamnă pensionar. Ce oferă DEX-ul pentru emerit în română: 1. care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină; competent. 2. care are multe merite într-o activitate; eminent. Deci da, pensionarul e un om emerit. Ştie viaţă. (Sau cel puţin ar trebui.) 


好 -  Cuvântul bine în chineză e alcătuit din două parţi, adică două simboluri, şi fiecare dintre ele au un sens aparte. Primul înseamnă femeie. Al doilea înseamnă copil. O femeie care are un copil e o femeie fertilă, deci e bine. 


是 -  Dacă vrei să spui nu în chineză, spui bù shì, iar shì înseamnă da. Nu este deci un simplu nu, zice J. E o negaţie a lui da, aşa cum întunericul nu este decât absenţa luminii. La început, să credem aşadar, a fost doar da-ul. 


- Suì, adică ani, are două detalii speciale. Unul înseamnă stop, altul om. Sfidează. Da, ştim, anii omului nu-s chiar o eternitate. Roşu la semafor.


Pa! (unul în română) şi Pa! (unul în poloneză). Pentru că e acelaşi.

duminică, 8 septembrie 2013

Bunica și cîrtița

În casa mare pereții aduc a pămînt.
Mortul dă de pomană
prosoape și plapume
adunate frumos pînă în tavan
ca un rînd de soldați.

Și-o să doarmă bine,
și curat,
și sătul.

Dar nu azi.
Poate mîine,
poate la mijloc de februarie,
poate peste trei, cinci, șase ani.

În camera din jos
a și acoperit covoarele cu peliculă
- să-i fie curate cînd o muri
și lumea va intra
cu lumînarea
să-i vadă sufletul.

Nu, bunică-mea e o femeie tare.
Cînd nu-i acasă,
bunicului i se face rău parcă înadins
și vrea să-și cheme feciorul
din cealaltă margine de sat.
Dacă-ar fi să moară acum,
să nu moară singur.
Dar vine bunica.
Și-i trece.

Și totuși, ea are toate bolile din lume
și-mi spune de fiecare dată că
uite, de-asta o să moară.

O face de cînd sunt mică
și parc-o-mbie să vină, dar nu vine.
Și pentru că o face
poate că n-o să vie niciodată
sau poate că deja a venit
și noi nu știm că bunica
care la culesul strugurilor strînge bobițele
pe care le-am lăsat să cadă jos
nu e decît
o bunică imaginară.

În grădina ei mare
șapte movilițe de pămînt.
Cîrtița își sapă drum.
Cutii de fanta și cola agățate în pari
ca să le bată vîntul
și fire albe spînzurate care duc sub pămînt
să-l vibreze și să o sperie.

Nu știu dacă se prinde și moartea.
Cînd va fi să vină
își va sapă oare cuib dincolo de gard
ca și cîrtița?

luni, 2 septembrie 2013

și

(înregistrarea audio)

tu-mi spui poezie 
și eu te ascult 
și-mi place să te ascult 
și-mi place să fii

îți place să fiu? 
și numele meu e din tine 
și poate că suntem frați 
din pădurea lunii 
cu arcul în spate 

dar poate că nici nu suntem 
și poate că te visez 
în nopțile albe 
cînd plouă 
și fulgeru-mi cade în piept
direct 
ca un du-te dracului 
și cînd te întreb 
ce știi despre dragoste 
tu-mi spui despre șoareci și fluturi 
și-o faci de fiecare dată
cînd vorbim despre viață

îți place să fii? 
dormim în același pat 
dar în camere diferite 
numai tu știi ce înseamnă asta 
și numai tu știi 
cine sunt eu 
duminică noaptea e lună plină 
tu-mi zici 
- hai să mergem pe pod 
și-ți zic 
- hai!
să urcăm cît mai sus 
în cămașă de noapte

sâmbătă, 31 august 2013

Limba română, adică Eu

Miercuri am cunoscut-o, după multă vreme, pe Victoria Ungureanu, un om Frumos, plin de viață, alături de care mi-am petrecut cîteva minute la Radio Chișinău. Redactorul-șef, care vorbește o română perfectă și frumoasă, mi-a plăcut tare mult. Da, August!
Am vorbit despre limba română. Înregistrarea o găsiți AICI.


Și cînd mă gîndesc că trebuie să vorbesc despre limbă, tresare în mine acea mîndrie, prea patetică poate pentru felul meu de a fi – mîndria de a fi român. Și ca s-o justific mai bine, țin să vă spun ce mi s-a întîmplat de 1 martie. După o lungă noapte nedormită în aeroportul din Venezia, la aterizarea în București cu inima-mi gata să iasă din piept, mare mi-a fost bucuria cînd vameșul care mi-a verificat pașaportul mi-a întins, așa cum a făcut-o și cu ceilalți pasageri, un mărțișor și o felicitare-cărțulie despre această frumoasă tradiție românească. N-am fost eu tocmai o fire conservatoare, dar la mii de kilometri depărtare am învățat adevărata demnitate de a mă ști român. Și pentru că Moldova, adică România, înseamnă acasă, nu pot să zic decît că și limba este acel acasă care-mi permite mai mult decît să exist, să fiu. Sau, mai bine zis, într-o comparație mai puțin obișnuită, limba română e acea casă mobilă, știți voi, din alea pe roți, pe care poți să o porți peste tot cu tine. O casă mobilă spirituală în care îți porți propria-ți personalitate. 

Întîmplările legate de limba moldovenească, așa zisa limbă de stat, au fost multe de cînd am început să cresc. Ieri m-am întors de la Școala Europeană de Vară “ASTRA” unde mi-am făcut o mulțime de prieteni buni, zic buni pentru că am avut un criteriu de selecție nou. I-am întrebat ce limbă vorbesc. Moldoveneasca sau româna? Surprisă plăcut că nu mi-au reproșat ideea limbii române ca limbă de stat, le-am zis atunci că sunt Oameni Adevărați, oameni care știu ce înseamnă autenticul și care, îndrăznesc să cred eu, vor sfida minciuna și măștile pe care și le-au pus niște actori aparent „mari”, dar mediocri. 

Cîteva săptămîni mai devreme, la registrul de stat, deci într-o instituție publică, mi s-a vorbit în rusă. E problema care pe mine mă disperă cel mai mult. Urăsc, deși știu că Biblia nu acceptă ura, acei oameni cărora le vorbești în română și îți răspund: „Я не понемаю”. Scriam mai înainte pe blog și țin să repet că din moment ce un animal poate fi dresat, este absolut imposibil ca un om care, să zicem, a trăit zeci de ani aici în țară, ba chiar mai mult, s-a și născut aici, să nu învețe, cît de puțin, limba română. Asta înseamnă mediocritate. Ar părea destul de absurd să-i cer profesorului de la facultatea pe care o fac în Italia să-mi vorbească în română, pentru că eu nu-i înțeleg limba. Și nu, nu e vorba de discriminare. Suntem la noi acasă. Avem o limbă, deci și demnitate. Eu te respect în măsura în care mă respecți și tu pe mine. Nu se conformează majoritatea unei minorități. Normal e să se adapteze minoritatea majorității. În fine, există acel loc unde au trăit, nu multă vreme în urmă, acei oameni care ne-au murdărit istoria și limba, există acel loc în care minoritatea rusă ar putea fi majoritate. Dar nu aici. Nu la mine acasă, unde stăpîna e limba care de n-ar fi existat, s-ar fi născut din prea mult dor… 

Iar dacă tot vorbim de o limbă română în țară la noi și, pentru lipsa de imperfecțiune, unii vor să-i spună moldovenească, hai să-i zicem și grai moldovenesc, dar grai, adică parte dintr-o limba română, și nu limbă cu o identitate proprie. Exact așa cum poate fi o engleză a americanilor și una a britanicilor. Tot una rămîne. Engleză, nu? 

Multă lume m-a întrebat dacă am început deja să scriu versuri și în italiană. Nu cred că o să o fac vreodată. Limba în care gîndesc e româna. Limba în care iubesc și simt e tot româna. Nu-mi vine să-i spun iubirii “amore”, în italiană, și nici măcar „amour”, în franceză, pentru că dragostea am învățat-o acasă, iar acasă înseamnă limba română. Am învățat-o de la mama și mama mi-a vorbit în română. Am învățat-o de la limbă, de la iarbă, de la cer și pe toate le-am privit și le-am numit românește. Din frumosul limbii mele mi-au curs cuvintele, nu din una străină. Hai să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Diana Frumosu anul II Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Verona, Italia

joi, 22 august 2013

"Ce este un autor?" de Michel Foucault

What is an author (pentru că l-am citit în engleză) sau Qu'est-ce qu'un auteur, original în franceză, e cursul pe care la ținut Michel Foucault în 1969 în fața Societății Franceze de Filozofie - o prelegere destul de interesantă despre scriitură, autor și funcția acestuia.

Ce mi-a plăcut mai mult în acest text este ideea despre nume a autorului, care nu se limitează la a fi doar un simplu substantiv propriu, ci depășește această formalitate. Foucault susține că numele autorului poartă în sine o serie cu multe descrieri și texte pe care i le asociezi, observație pe care o explică cu ajutorul lui Shakespeare, spunînd că, în momentul în care s-ar afla că Shakespeare nu s-ar fi născut în casa în care se știe că a fost născut, nu s-ar modifica modul în care e perceput numele autorului. Dacă însă s-ar afla că el nu este autorul sonetelor despre care se știe că îi aparțin, modificarea produsă ar fi una destul de semnificativă.

        SELECȚII DIN CARTE        


• Writing is (…) an interplay of signs arranged less according to its signified content than according to the very nature of the signifier. Writing unfolds like a game [jeu] that invariably goes beyond its own rules and transgresses its limits. 
The author must assume the role of the dead man in the game of writing.
• The author's name is a proper name, and therefore it raises the problems common to all proper names. (…) Obviously, one cannot turn a proper name into a pure and simple reference. It has other than indicative functions: more than an indication, a gesture, a finger pointed at someone, it is the equivalent of a description. When one says "Aristotle," one employs a word that is the equivalent of one, or a series, of definite descriptions, such as "the author of the Analytics," "the founder of ontology," and so forth. One cannot stop there, however, because a proper name does not have just one signification. 
• The proper name and the author's name are situated between the two poles of description and designation: they must have a certain link with what they name, but one that is neither entirely in the mode of designation nor in that of description; it must be a specific link. 
• If I discover that Shakespeare was not born in the house we visit today, this is a modification that, obviously, will not alter the functioning of the author's name. But if we proved that Shakespeare did not write those sonnets which pass for his, that would constitute a significant change and affect the manner in which the author's name functions. If we proved that Shakespeare wrote Bacon's Organon by showing that the same author wrote both the works of Bacon and those of Shakespeare, that would be a third type of change that would entirely modify the functioning of the author's name. The author's name is not, therefore, just a proper name like the rest. 
• A private letter may well have a signer – it does not have an author; a contract may well have a guarantor – it does not have an author. An anonymous text posted on a wall probably has an editor – but not an author. The author function is therefore characteristic of the mode of existence, circulation, and functioning of certain discourses within a society.
• The text always contains a certain number of signs referring to the author. These signs, well known to grammarians, are personal pronouns, adverbs of time and place, and verb conjugation. Such elements do not play the same role in discourses provided with the author function as in those lacking it. 
They are unique in that they are not just the authors of their own works. They have produced something else: the possibilities and the rules for the formation of other texts. To take a very simple example, one could say that Ann Radcliffe not only wrote The Castles of Athlin and Dunbayne and several other novels but also made possible the appearance of the Gothic horror novel at the beginning of the nineteenth century; in that respect, her author function exceeds her own work.
• To say that Freud founded psychoanalysis does not (simply) mean that we find the concept of the libido or the technique of dream analysis in the works of Karl Abraham, or Melanie Klein; it means that Freud made possible a certain number of divergences – with respect to his own texts, concepts and hypotheses – that all arise from the psychoanalytic discourse itself.

luni, 19 august 2013

cînd vine Omul Oaie

tăcerea
umblă năucă prin curte
strigă prin broasca de la ușă
și caută toba

îți dai seama:
nu-i tocmai așa
cum dintotdeauna s-a crezut

arată ca un indian
poartă coroană de pene pe cap
se îmbată ușor
suferă de insomnii
și-i plac oamenii goi


[exercițiu cu Murakami, dans și Omul Oaie]

duminică, 18 august 2013

"Dans, dans, dans" de Haruki Murakami

        DESPRE CARTE        


Am scris mai devreme despre Pădurea norvegiană. Dans, dans, dans e mult mai bună. Începutul cărții prezintă într-o formulă perfectă stilul autorului. Pornește de la nimic și surprinde prin detalii. E tocmai ceea ce îmi place cel mai mult. De fapt, e și stilul meu preferat. Concetrarea generală a textului pe detalii. De obicei, cînd citesc o carte, mă atrag mai mult părțile nesemnificative. Am început azi să citesc Lolita de Nabokov. Am citit un sfert din carte și sunt gata să renunț la ea. Pentru că se generalizează, iar eu prefer particularul.

Dans, dans, dans implică o serie de oameni ciudați care îți trezesc curiozitatea. Yuki (adică zăpadă) e o fetița de 13 ani cu care personajul principal leagă o prietenie foarte strînsă (și eu care credeam că e genul de Lolită a lui Nabokov, dar nu e). Merg împreună în Hawaii. Vorbesc despre muzică, dragoste și oameni. Ame (adică ploaie) e mama ei, fotografă faimoasă, neglijentă și dezordonată. O uită pe Yuki în camera de hotel și își amintește de ea abia peste 3 zile, dar nu e pentru prima dată. Devenise deja de mult timp un obicei pentru ea. Tatăl ei, divorțat de Ame, e un scriitor. Îi plătește personajului principal o prostituată în Hawaii, iar Gotanda, fost coleg de clasă al aceluiași personaj principal căruia Murakami nu-i dă nume, e vedetă de cinema. Poate avea orice femeie vrea, mai puțin pe soția sa, femeie cu care, deși divorțat, își dă periodic întîlniri și fac dragoste - iubire confirmată și adîncită prin divorț.
Omul Oaie e totuși personajul care pe mine m-a captivat cel mai mult. Nu vreau să-i explic esența în detalii. E ca o formă fără formă. Atît. De cînd l-am cunoscut, îmi tot stă în cap.

Cînd am recitit părțile pe care le-am subliniat în carte, am descoperit două analogii. Prima, mi-a amintit de capitolul 13 din The french lieutenants woman, prin care autorul, John Fowles, face o pauză explicativă în care vorbește despre raportul său cu personajele și susține faptul că momentul în care începi să scrii/vorbești despre tine însuți, adică despre autobiografia ta, aceasta nu e una adevărată în totalitate, ci mai degrabă o autobiografie romanțată: You do not even think of your own past as quite real; you dress it up, you gild it or blacken it, censor it, tinker with it ... fictionalize it, in a word, and put it away on a shelf—your book, your romanced autobiography. We are all in flight from the real reality. That is a basic definition of Homo sapiens. Într-un mod mai puțin explicit, Murakami vorbește despre același lucru prin personajul principal al cărții:
Cînd mă prezentam, cînd trebuia să vorbesc despre mine în fața oamenilor, mă simțeam de parcă îmi falsificam notele din carnet. De fiecare dată eram neliniștit. De aceea, în astfel de momente mă străduiam mereu să povestesc numai lucruri obiective, nesemnificative și neinterpretabile (Am un cîine, îmi place să înot. Nu-mi place brînza etc.) dar chiar și-așa aveam senzația că descriam trăsături imaginare ale unei persoane imaginare. Cînd ascultam poveștile celorlalți, aveam aceeași senzație – că și ei vorbeau despre altcineva. Trăiam cu toții într-o lume imaginară, respirînd aer imaginar. 
Alt fragment, care ține de aceeași prezentarea generală a personajului, mi-a amintit de Uno nessuno e centomila de Luigi Pirandello, în care își expune detaliat modul în care percepe el ideea de realitate: Realitatea pe care o am pentru voi constă în forma pe care mi-o daţi; dar e realitate pentru voi, nu pentru mine. Realitatea pe care voi o aveţi pentru mine constă în forma pe care v-o dau; dar e realitate pentru mine, nu pentru voi. Iar pentru mine însumi nu am altă realitate decât forma pe care izbutesc să mi-o dau. Dar cum? Tocmai construindu-mă. Similar lui, dar telegrafic, Murakami scrie: 
Probabil că nu se poate spune că sunt un om comun, dar nici ciudat nu sunt. Sunt un om cât se poate de normal. Foarte direct. Direct ca o săgeată. Eu doar îmi duc existenţa, în modul cel mai natural şi firesc. Se înţelege de la sine că nu mă preocupă felul în care mă văd ceilalţi. Ce gândesc alţii despre mine e o problemă care nu mă priveşte. Şi nu este problema mea, ci mai degrabă a lor. Unii mă consideră mai prost decât sunt în realitate, alţii mai deştept. Dar asta nu mă interesează, în plus, formula „mai... decât în realitate" este doar ceva raportat la imaginea pe care o am eu despre mine. De fapt, eu sunt pentru ei sau prost, sau deştept. Pentru mine asta nu contează. Nu e o chestiune importantă, în lume nu există neînţelegeri, ci doar feluri diferite de a vedea lucrurile. Iar eu le văd în felul acesta.
Ce-mi place mult la Murakami e structura frazei și dimensiunea ei cît mai redusă.


        SELECȚII DIN CARTE        


• Cînd închei prost primul nasture de la cămașă, inevitabil se încurcă toți. Orice încercare de a repara greșeala duce la o nouă încurcătură.
• Camera mea are două uşi: o intrare şi o ieşire. Nu pot fi schimbate între ele. Nu se poate ieşi pe la intrare şi nu se poate intra pe la ieşire. Este o regulă ştiută. Oamenii intră pe la intrare şi ies pe la ieşire. Există diverse feluri de a intra şi de a ieşi, însă cert e că toţi pleacă. Unii au plecat ca să încerce noi posibilităţi, alţii ca să economisească timp. Unii au murit.
• O dată mort, nu mai ai ce să pierzi. Asta e partea bună a morții.
• Cine naiba ar vrea să citească despre un angajat al bibliotecii municipale din Kawasaki, care a trăit şi a murit în linişte şi pace? Cu alte cuvinte, noi căutăm în cărţi un fel de compensare pentru propria noastră viaţă.
• Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi si să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.
• Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Aşa că să nu-ţi stea picioarele. Să nu-ţi pese o secundă, oricât de prostesc ţi s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. 
• Dar să ştii că nu există o singură realitate, ci mai multe. Există nenumărate variante.
• Dar oamenii sunt cam ciudaţi, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e aşa, zise el, privindu-mă fix. Îmbătrânesc într-o clipă.
• Există nenumărate feluri de a trăi pe lumea asta, i-am răspuns. Câţi oameni, atâtea stiluri de viaţă. Different strokes for different folks.
• Nevoia e fabricată de oameni. Nu e un lucru care se naște natural.
• Fanteziile n-au buget.
• Viaţa este mult mai scurtă şi mai fragilă decât crezi. De aceea, oamenii trebuie să se poarte unii cu alţii astfel încât să nu rămână cu regrete. Corect şi, dacă e posibil, sincer. Mie personal nu-mi plac oamenii care nu fac asta şi, atunci când cineva moare, plâng repede şi spun că regretă tot.
• Să nu te intereseze ciocolata înseamnă să nu fii normal la cap.
• — Am omorât-o pe Kiki ? a zis el rar şi răspicat.
— Am glumit, am zis, zâmbind şi eu. Am spus-o aşa, pur şi simplu. Am vrut să văd cum sună. Gotanda şi-a coborât privirea spre masă, fixând-o asupra degetelor sale.
— Nu, nu e o glumă. E o chestiune foarte importantă, asupra căreia trebuie să meditez bine. Am omorât-o pe Kiki? Trebuie să mă gândesc serios. L-am privit. Zâmbea, dar ochii îi erau foarte serioşi. Nu glumea.
— De ce s-o omori pe Kiki? am repetat eu.
— De ce s-o omor pe Kiki ? Nu ştiu nici eu. De ce am omorât-o?
— Stai că nu înţeleg, am zis eu râzând. Ai omorât-o sau nu?
— La asta mă şi gândeam. Am omorât-o sau nu pe Kiki?
• — Ce însemnau cele şase schelete?
— Erau tu însuţi, a zis Kiki. Asta e camera ta. Tot ce e aici eşti tu. Totul.
— Camera mea, am zis eu. Şi cu Hotelul Delfin cum rămâne ?
— Şi acolo ai o cameră a ta, desigur. Acolo e Omul Oaie. Aici sunt eu. 
• — Dar tu mă strigai! De-asta m-am dus la Hotelul Delfin: să mă întâlnesc cu tine. Şi de acolo... au pornit atât de multe lucruri! Cum s-a întâmplat şi în trecut. Am întâlnit diverşi oameni, au murit diverşi oameni. Nu tu mă chemai? Nu tu îmi îndrumai paşii ?
— Nu. Te chemai pe tine însuţi. Eu sunt doar o proiecţie de-a ta. Prin mine, tu te chemai pe tine însuţi, te ghidai singur. Ai dansat cu umbra ta. Eu asta sunt - umbra ta şi nimic mai mult. În timp ce o strângeam de gât, mă gândeam că e de fapt propria mea umbră, îmi zisese Gotanda. Mă gândeam că dacă îmi omor umbra, totul o să fie bine.
— Dar de ce plânge toată lumea pentru mine ? Kiki nu a răspuns. S-a ridicat, s-a îndreptat spre mine, lăsând în urmă sunetul tocurilor, şi s-a oprit în faţa mea. A îngenuncheat pe podea, a întins o mână şi mi-a atins buzele cu vârful degetelor. Avea degete lungi şi subţiri. Apoi mi-a atins tâmplele.
— Noi plângem pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi să plângi, a zis Kiki încet şi rar, ca să fie sigură că înţeleg. Vărsăm lacrimi pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi vărsa lacrimi, suspinăm pentru toate lucrurile pentru care tu nu poţi suspina.
• Dacă asculți bine, se aude vocea lucrurilor de care ai nevoie. Dacă privești cu atenție, le vei vedea. 
• Dacă te străduiești să vezi ceva, poți să vezi și în întuneric.

sâmbătă, 17 august 2013

să nu fugi

dacă lăsați cerul să vă pătrundă în oase
crește albastrul în voi
ca un copil
și-atunci începe iar dansul
pe care l-au inventat păsările

cerul meu n-a stat în loc niciodată
cînd la miezul nopții mă cațăr pe lună
să fac stele din lut galben pentru tribul meu
cuiburile din mine
se prefac în cuvinte

dacă vreodată cerul o să ți se atingă de inimă
lucrurile vor începe să meargă
și-atunci și pămîntul o vrea să danseze,
iar păsările-ți vor umbla prin viscere

tu să nu fugi,
să nu fugi niciodată
dacă pămîntul n-a luat-o încă la fugă

("gimnastica de dimineață" la cenaclu)

sâmbătă, 10 august 2013

moartea e o femeie ca și mine

moartea e poliglotă
vorbește toate limbile străine
dar nu știe cum pianul își crapă sutienul
și-atunci simți cum e să te doară-n cot de ea

cu ochii deschiși, pantofii uzați
și sufletul de alb murdar
ea cîntă în urma casetofonului
inventînd alte jocuri pe care nici măcar
babele nu știu să le ghicească
moartea dansează cu naoko așa cum
a dansat și cu mine în vis
cînd vorbeam despre absolut

la micul dejun fumează o țigară
i se ridică febra i se întăresc sînii se scutură
apoi coboară din spațiu și intră în casă
doar nu credeai că o fi bărbat
prea nebună și pretențioasă pentru asta

cînd e să plouă sau ningă
îți vine țeapănă în pat se joacă
cu un bilet răsucit pe degetul mic
pe care ți l-a scris mulți ani în urmă
cînd i-ai dat primul semn de viață
îți șoptește numele și te dezbracă
iar tu o privești și-i taci înnebunit
spunîndu-i parcă
mai repede, iubită

și-atunci speriat
înțelegi că moartea-i înghite pe cei morți
și-i crește în ea ca o mamă
așa măcar își are și ea propriii săi copii
mulți
ca o țigancă
[exercițiu cu Murakami și pădurea norvegiană]

"Eva Luna" de Isabel Allende


                  DESPRE CARTE                  


                  „Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viață, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. E genul de incipit care prin nonșalanță mă atrage. Un început curat și simplu.
                Eva – nume care amintește de Facerea Lumii, asociată frumos în acest context cu imaginea de copertă a cărții de la Humanitas care ilustrează un șarpe – a fost zămislită de mama ei cînd, dîndu-și seama că dragostea îl poate salva pe grădinarul indian de la mușcătura șarpelui veninos, face dragoste cu el, vindecîndu-l ca printr-o minune. Bizar, da. E ceea ce o definește cel mai mult pe autoare – realismul magic sau, altfel spus, stranietatea. Și e tocmai particularitatea care o face atît de deosebită.
                Născută în casa stăpînului mamei sale, Eva trăiește pînă la șapte ani în preajma oamenilor îmbălsămați după moarte de care se ocupa un profesor obsedat de munca sa, în stare să-și îmbălsămeze pînă și slugile, dacă erau să moară, doar pentru simpla-i plăcere, nu că ar fi avut nevoie de ei. Mama Evei „detesta să umble cu cadavrele și nu pricepea de ce trebuie îmbălsămate. Dacă așa ceva ar fi fost necesar, natura ar fi prevăzut și asta, nepermițînd putrezirea morților, își spunea. Totuși, spre sfîrșitul vieții a găsit o explicație pentru această veche dorință omenească de a-i păstra pe răposați: a descoperit că dacă-i ai la îndemînă îți amintești mai ușor de ei.”
                Acestă introducere destul de neobișnuită în viața Evei, care pe parcursul vieții poartă după ea o puma îmbălsămată, costruiește o figură feminină puternică. La șapte ani, cînd îi moare mama, rămîne în grija nașei sale, altă slugă din casa profesorului, zic eu, nebun, care încearcă să o angajeze într-o familie unde bucătăreasa, Elvira, îi devine acea bunicuță pe care ea nu a avut-o. Supărată pe stăpînă, după ce îi smulge din cap peruca, Eva fuge în oraș, unde îl cunoaște pe Huberto Naranjo, băiat al străzii de care îl leagă o foarte strînsă prietenie și prin intermediul căruia ajunge să îl cunoască mult mai tîrziu pe Rolf Carle, povestea vieții căruia autoarea o narează paralel cu cea a Evei, sorți ce se contopesc abia la sfîrșitul cărții, cînd eu, de fapt, aș fi vrut ca Huberto să fie cel ales.
                Stranietăți care surprind sunt multe: unul din stăpînii Evei e un ministru cu un capriciu destul de copilăros – își făcea treaba la oală, copilul pe care îl naște nașa are două capete, culoarea pielii acestora însă (!) diferă – se zice că o fi făcut dragoste cu doi bărbați în același timp. Eva își petrece un timp în casa patroanei unui bordel de lux, unde o aduce Huberto cînd fata începe să “înflorească”, dar de care cei ai casei se îngrijesc cu mare atenție ca să nu degradeze fata. Acolo, Eva îl cunoaște pe Melecio, un transsexual, femeie într-un corp de bărbat, care devine mai tîrziu Mimi și capătă o înfățișare de-a dreptul seducătoare, iar culmea – Mimi va fi o actriță de mare succes, datorită căreia Eva începe să scrie scenariul unei telenovele pe baza copilăriei sale.
                Pe lîngă aceste stranietăți, frumoase totuși, cartea are și un aspect politic care se desfășoară în mod special la sfîrșitul cărții, cînd un grup de tineri în frunte cu Huberto, ascunși în pădure, încearcă să organizeze o revoluție, plan la care va participa atît Eva, cît și Rolf Carle, cel mai bun jurnalist din țară care filmează cele mai importante și pline de foc evenimente din țară, dar și din afara ei. 
               Detaliile despre care am scris aici sunt doar cîteva din momentele picante și captivante, e o carte însă plină de peripeții și aventuri care te învață și distrează în același timp. Paula, prima carte pe care am citit-o de Isabel Allende, e diversă de Eva Luna, se simte însă aceeași alură specială în ambele. Scriitorul masculin pe care i-l asociez e Murakami, cu o mică precizare: gradul de intensitate al libertății e mult mai avansat la Murakami decît la Isabel Allende, fapt justificat probabil de diferența de sex dintre cei doi.          

                  SELECȚII DIN CARTE                  


• Ea mi-a băgat în cap ideea că realitatea nu înseamnă doar ce se vede la suprafață, că are și o dimensiune magică și că, dacă așa îți vine, ai tot dreptul s-o exagerezi și s-o colorezi pentru ca viața să nu fie atît de plicticoasă. 
• Teoria lui Carle era că oamenii se împart în nicovale și ciocane: unii se nasc pentru a lovi și alții pentru a fi loviți. 
• Moartea nu există, fata mea. Oamenii mor doar cînd sunt uitați. 
• Generalul are dreptate, aici nu moare nimeni de foame, ajunge să întinzi mîna și să culegi un mango, de-aia nu avem progres. Țările reci sunt mai civilizate pentru că vremea rece îi obligă pe oameni să muncească, spunea stăpînul stînd la umbră, făcîndu-și vînt cu ziarul și scărpinîndu-și burta, după care îi scria ministrului economiei naționale sugerîndu-i să aducă un ghețar de la pol, să-l mărunțească și să-l arunce peste țară din avion, poate așa se schimbă clima și scăpăm de lene. 
• Corupția ajunge pentru toți. 
• Dacă nu există condiții pentru revoluție, adevăratul revoluționar trebuie să le creeze. 
• M-a împins la o parte și, privindu-mă în ochi, mi-a explicat că violența o exercita guvernul: oare șomajul, sărăcia, corupția și nedreptatea socială nu erau forme de violență? 
• Victoria e a celor îndrăzneți. 
• - Nu cred, el este altfel, nu se gîndește la el, ci la popor. 
- Acum da, că nu-l costă nimic. E un fugar ascuns în junglă, dar așteaptă să-l vezi la guvern. Uite, Eva, oamenii ca Naranjo nu pot face schimbări fundamentale, modifică doar regulile, dar se mișcă pe aceeași scară: autoritate, competiție, lăcomie, reprimare – așa e mereu. -Dacă el nu poate, atunci cine? 
-Tu și eu, de exemplu. Sufletul oamenilor trebuie schimbat. Dar mai e mult pînă atunci.

luni, 5 august 2013

"Jurnal de deuil" de Roland Barthes

Mi-ar fi plăcut să-l citesc în franceză, pentru că traducerea nu exprimă cuvintele exacte pe care le-a scris autorul, mai ales cînd vine vorba de sentimente, iar aceasta este, mai cu seamă, o carte cu puternică forță emotivă, așa că am rămas la varianta în engleză, pentru că nici măcar cea în română nu era de găsit online.

Jurnal de deuil, adică jurnal de doliu, de Roland Barthes conține fișe cu notițe scurte datate din 26 octombrie 1977, precedată de moartea mamei sale, pînă la 15 septembrie 1979. O spune și titlul - starea generală a cărții e o stare de profundă suferință acompaniată de o gravă disperare existențială.

Cartea e o probă care justifică cu emoție că raportul dintre Barthes și mama sa a fost unul foarte strîns, iar pentru un cititor ca mine, adică tanatofobic, e de-a dreptul teribilă.

Suferinței proprii lui, Roland Barthes i-a dat o definiție specială care mi-a plăcut tare mult: 
·        Suffering is a form of egoism. I speak only of myself. I am not talking about her, saying what she was, making an overwhelming portrait (like the one Gide made of Madeleine). - Suferința e o formă de egoism. Vorbesc doar despre mine însumi. Nu vorbesc despre ea, spunînd ce a fost sau făcîndu-i un potret copleșitor (așa cum a făcut Gide cu Madeleine).

• People never speak of mother intelligence, as if that would diminish her affectivity, distance her as a mother. But intelligence is everything that permits us to live superlatively with another person. 

• If someone is to be born, that will not be blank, but a moral being, a subject of value – not of integration.

• - “Never again, never again!” 
- And yet there’s a contradiction: “never again” isn’t eternal, since you yourself will die one day. “Never again” is the expression of an immortal. 

• For me, the Monument is not lasting, not eternal (my doctrine is too profoundly Everything passes: tombs die too), it is an act, an action, an activity that brings recognition. 

• Why is it that I no longer bear traveling? Why is it that I keep trying, like a lost child, to “get back home” – though maman is no longer there? […] To travel is to separate myself from her – still more now that she is no longer there – that she is no more than the most intimate expression of the quotidian. 

• As for death, maman’s death gave me the (previously quite abstract) certainty that all men are mortal – that there would never be any discrimination – and the certainty of having to die by that logic soothed me. 

• Since maman’s death, no desire to “construct” anything – except in writing. Why? Literature=the only religion of nobilty (as maman was noble). 

• I was not like her, since I did not die with (at the same time) her. 

• - I am unhappy, sad at Urt. 
– Then am I happy in Paris? No, that is the trap. The contrary of a thing is not its contrary, etc. I left a place where I was unhappy and that did not make me happy to leave it. 

• Suicide. How would I know I don’t suffer any more, if I’m dead?

duminică, 4 august 2013

ninsoare cu lupi

Textul care urmează e al doilea text la două mîini pe care îl scriu cu bunul și vechiul meu prieten virtual, Ilie Aurelian Romeo. Am decis ca fiecare dintre noi să redacteze textul și să-l publice în varianta pe care o preferă.
Scrisul la două mîini e un exercițiu foarte special și plăcut, deci e o metodă perfectă pentru a-mi reveni în forță.

ninsoare cu lupi

deasupra orașului ninge cu lupi
albi cu ochii de jar și negri cu urechile tăiate
lupii se iau de rochia neagră
și își poartă cozile pe marginea tivului mut
nu latră, nu mușcă, nu adulmecă
ci doar caută cu privirea

zeița nu le zîmbește niciodată
tace și prin cartierele vechi
merge după ei cu pas de prizonieră
haita ninsorii vrea să îi aducă ofrandă
sufletul rochiei
nu l-au prins încă
printre blocurile cenușii fuge tot mai tare

la capătul tunelul
rochia face acrobații pe frînghie în picioarele goale
și-n porii tălpilor ei se îngrămădesc
parfumurile hainelor proaspăt întinse la uscat

da, azi vreau să ningă cu lupi
eu însumi nu mai știu ce sunt
poate chiar un lup de himere
poate doar parfumul scurs pe botul lui înspumat

și-aș mai vrea să-mi pun rochia neagră,
dar întunericul e mult prea alb pentru mine
și nu-mi rămîne decît să-mi lepăd pielea
și să stau cu albastrul dezvelit în fața lor
să urlu și să-i strig pe nume
pînă cînd toți lupii, toată ninsoarea și cerul
îmi vor pătrunde în oase
și-acolo să își facă culcuș pentru veci 
ca eu să nu fiu eu
ci doar un amestec de vieți
din care știu că n-am sa pot să pot fugi
niciodată

sâmbătă, 3 august 2013

"Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami


                  DESPRE CARTE                  


I-am citit ultima pagină astă noapte. După care n-am mai dormit pînă la șapte. Cînd a sunat deșteptătorul mamei la șase, i-am spus bună dimineața. Vroiam să mă apuc de o recenzie, dar am lăsat-o pe mai tîrziu și acum, iar la miez de noapte, mă regăsesc în fața calculatorului, scriind.

Vroiam de mult timp să citesc ceva de Murakami. Cînd eram la liceu cineva îmi recomandase această carte, dar n-am prea avut timp de ea și nici nu aveam unde să o găsesc prin bibliotecile de la noi. La începutul săptămînii mi-am printat-o și-am zis s-o citesc.

Acum, cînd încep să scriu, îmi dau seama că, deși sunt foarte exigentă în aprecierea cărților și le dau deseori chiar note mici, nu sunt în stare niciodată să scriu partea negativă a lucrării. Din 10, acesteia i-aș da un 7. După cartea lui Llosa, aceasta îmi pare mult mai profundă. Prima își concentra conținutul pe aventurile intime ale fetei nesăbuite cu Ricardo, a doua însă are un fundal mai special și frumos pe care apar secvențe mai deocheate. Și tocmai aici îmi dau seama cît de frumos a știut totuși Boccaccio să exprime actul sexual prin metafore și expresii ascunse (de felul a băga dracul în iad) în Decameronul, comparativ cu aceștia mai noi, să zicem, care scriu totul fără complicații.

Pădurii norvegiene, titlu ce vine de la un cîntec de Beatles, îi remarc două ramuri care se contrapun - una profundă și specială, alta intimă și degajată. Mie mi-a plăcut cea dintîi, chiar dacă pe alocuri apar mici fragmente patetice, iar cînd vine vorba de patetism îmi vine în minte Teodoreanu - și îmi displace.

Watanabe, personajul care își povestește viața de acum 18 ani, cînd era student, e poate că băiatul aproape de perfecțiunea definiției mele. Doar atît - aproape. La 17 ani, prietenul cel mai bun al lui se sinucide, moarte prin care Watanabe pierde o parte importantă din sinele său. Iubita acestuia, Naoko, devine treptat iubita lui, dar are stări depresive, așa că ajunge în cele din urmă la un sanatoriu, unde Reiko, o femeie de aproape 40 de ani, îi va fi colegă de apartament. Watanabe îi face o vizită și continuă să o iubească, dar își face în același timp o prietenă nouă, Midori, o fată dezinhibată care are cele mai nebunești dorințe (dar frumoase - în mare parte), de care se îndrăgostește mai apoi, lucru care m-a dezamăgit foarte mult, pentru că eu chiar începusem să cred că există și acea prietenie adevărata între un băiat și o fată. Naoko se sinucide la 21 de ani, în pădurea de lîngă sanatoriu, cînd venise s-o viziteze pe Reiko, de la spitalul de boli psihice la care fusese transferat. După moartea ei, Reiko, decide să părăsească sanatoriul, la 8 ani de cînd intrase, și pentru că nu avea pe nimeni la care să meargă, vine la Watanabe și fac dragoste, marcînd prin asta un fel de nou început, detașat de trecutul legat de Naoko. Ea pleacă, iar Toru Watanabe rămâne cu Midori, ultimile rînduri lăsînd o vagă idee despre acel final care nu mi-a satisfăcut așteptările, dar care, cel puțin, corespunde vieții.

Pe lîngă această poveste de dragoste foarte specială, ceea ce mi-a plăcut mai mult la Murakami este maniera lui de a descrie episoade mici într-o manieră foarte deosebită. Unul din episoadele acestea e partea în care Murakami descrie scena de la spital cînd Watanabe rămîne singur cu tatăl lui Midori pentru cîteva ore și manîncă castraveți, după care îi vorbește muribundului despre cursul de filozofie și Euripide.

Nu-mi place să scriu rezumate. Iar cînd scriu pe blog e ca și cum aș scrie în propriu-mi jurnal, deci nu coincide tocmai cu o analiză. Dar îmi place s-o fac, deci continui să scriu.

                  SELECȚII DIN CARTE                  


• Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.

• În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine. 

• Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă. 

• Duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie. 

• Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. 

• Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. 

• Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale. 

• Ca să supravieţuieşti în lumea asta, trebuie să-i pui pe alţii la treabă. 

• People are strage when you’re a stranger – Jim Morrison. 

• Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?" Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată... şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că, dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

• Nu te mai autocompătimi, zise el. Numai cretinii fac aşa ceva. 

• — N-ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri! Am dat din cap şi m-am uitat la ea. 
— Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui. 
— Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri. 

• Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. 

• — Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori. 
— Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu.

duminică, 28 iulie 2013

fată rea



mamboul inventat pe bulevardul llosa
se îneca mai cu grație
au dispărut casele
cvartet cu inimi într-o dimineață

[tu scrii]

i-am arătat copacii
și două ferestre mari spre lume
- o s-o dezbrace pe un cîmp de luptă

[tu nu o cunoști deloc]

în geanta de voiaj
oamenii vor să dureze o veșnicie

[s-a întunecat de tot]
absurd prinsă într-un ac
ceai cu lămîie și cămașă de noapte
pe acoperișul blocului unsprezece

ochelari fără rame atîrnă peste cap
fără coplicații de balerin

[exercițiu cu Llosa și fata nesăbuită]

sâmbătă, 27 iulie 2013

"Rătăcirile fetei nesăbuite" de Mario Vargas Llosa

Lectura acestei cărţi împarte, probabil, cititorii în mai multe categorii. Moraliştii ar susţine că Llosa e prea intim, poate chiar pervers. Departe de acele fragmente care, da, destul de detaliat descriu raportul celor doi protagonişti în limita patului, pe mine m-a ţinut aproape de această carte felul de a iubi a lui Ricardo, zisul pişpirică sau băiatul bun, şi felul de a fi al Otiliei, zisa Lily în copilărie, Madame Robert Arnoux la Paris, Mrs Richardson la Londra, iubita lui Fukuda la Tokio şi, din nou la Paris, Madame Somocurcio. Fata rea îşi reinventează identitatea de fiecare dată cînd întîlneşte o nouă pradă din care ar putea avea profit, băiatul bun însă, fiind peruan ca şi ea, visează din copilărie la un singur lucru: "Să mor de bătrîneţe la Paris", iar "Parisul merita orice sacrificiu."
Fiecare fugă a nesăbuitei de la pişpirică avea pentru mine o notă de mister pe care vroiam s-o destăinui şi, chiar dacă mi-a părut într-o oarecare măsură o fire specială, am rămas împlinită la final, ştiind că dispare pentru totdeauna din viaţa bărbatului pe care îl distrugea: "Pentru mine tu eşti mantisa religiosa, nu ştiai? O insectă femelă care-şi devorează masculul în timp ce el face dragoste cu ea." 
Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit e una din explicaţiile bătrînului tată al Otiliei într-o discuţie cu Ricardo: "Ea voia să fie ca albii bogaţi." Exact ceea ce descrie Frantz Fanon în studiul său asupra psihologiei rasismului şi al denaturării identităţii colonizaţilor - "Black skin, white masks", piele neagră, mască albă în traducere. Fanon explică procesul de latification, care tradus din engleză ar fi încercarea înălbirii unui om pentru a-l face exact ca şi laptele, deci o schimbare ce vine impusă la nivel de mentalitate, primul punct al căruia reprezintă a vorbi limba celuilalt, iar a vorbi limba străinului care te dirijează e ca şi cum ai vorbi o limbă care vorbeşte împotriva ta, care îţi impune cultura, obiceiurile şi tot ce e propriu poporului respectiv. Aparent simplă, replica tatălui său spune deci despre Otilia mult mai multe decît ar părea, pentru că venind din Lumea a Treia, adică din categoria ţărilor în curs de dezvoltare, Peru fiind şi fostă colonie, aceste detalii justifică atitudinea ei. 
Tot această fată rea şi nesăbuită îmi aminteşte de "Charlotte: the final journey of Jane Eyre" de Donald Thomas, o carte pe care am analizat-o la cursul de literatură engleză și care are o tentă prea intimă, dar pe care, în comparație cu "Jane Eyre" de Charlotte Bronte, eu aş defini-o sublimă, raportîndu-mi idea la distincţia pe care o face Burke între frumos şi sublim, frumosul fiind marea pictată pe fundalul unei seri liniștite, pe cînd sublimul - marea pictată pe timp de furtună, adică o senzaţie a teribilului, imagine care zguduie şi zice mai multe decît frumosul. 

marți, 23 iulie 2013

"O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" de Alexandr Soljeniţîn

Cei care mă cunosc ştiu că dintotdeauna mi-au displăcut ruşii şi, respectiv, tot ce ţine de ei. Deci, normal, tocmai din acea demnitate de limbă a mea, adică din demnitatea de a fi român la mine acasă, în Moldova, nu am îndrăznit să citesc nimic din literatura rusă. Motiv stupid, ştiu, dar principiile mele sunt mai puternice decît orice. "Idiotul" de Dostoevskij nu a putut totuşi să nu mă atragă în a 11-a. A urmat Cehov, dar m-am oprit aici.
Lucrurile s-au răsturnat anul acesta, însă, cînd la cursul de literatură rusă mi-am confirmat faptul că într-adevăr există acea literatură puternică şi frumoasă despre care de multe ori am auzit şi citit şi pentru care e nevoie să renunţ la principii, aşa că prima carte pe care mi-am ales s-o citesc în tîrzia mea vacanţă e "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" de Alexandr Soljeniţîn, prima operă ce descrie realitatea gulagurilor. E unul din subiectele care îmi plac, iar atunci cînd opera e într-o oarecare măsură legată de viaţa celui care scrie, perspectiva lecturii potriveşte un unghi mult mai intim cu realitatea cărţii şi totul e Altfel. Zic astea pentru că Soljeniţîn a fost deţinut într-un lagăr de muncă timp de 8 ani, în 1970 a primit Premiul Nobel, iar în '74 i s-a retras cetăţenia sovietică şi este expulzat din ţară. Deja intrigă. 

• Asta e cartea şi ăsta sunt eu. Mă gîndesc la cititor, însă la cititorul în genere, nu la unul care face parte dintr-o anumită categorie... 
• Munca poate fi salvatoare. 
• Pentru mine integritatea nuvelei este mai importantă decît publicarea ei. 
• Chiar dacă ar arde acoperişul, nu trebuie să te grăbeşti când mănânci. Dacă nu socotim somnul, deţinutul din lagăr trăieşte pentru sine doar zece minute la micul dejun, cinci la prânz şi cinci la cină. 
• Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai în tovărăşia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, să-l trimită la o treabă şi n-are pe cine să-şi vierse fierea? 
• Deţinuţii n-aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă şefii. 
• Pentru deţinut, numărul este o adevărată nenorocire. Gardianul te vede de la distanţă, iar escorta te notează. Dacă nu-ţi înnoieşti la timp numărul, te aşteaptă carcera. De ce nu ai grijă de număr? 
• Nu le convine să te ia la carceră dimineaţa. Se pierde un om la muncă. Ziua să-şi rupă şalele iar seara la carceră. 
• Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci două aluzii. Nu poţi scrie nici în ce brigadă lucrezi şi nici ce fel de şef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acumai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă. 
• Banii câştigaţi uşor n-au nici o valoare. N-ai nici senzaţia că i-ai câştigat tu. Adevărat vorbeau bătrânii: haina pe care o plăteşti ieftin n-o porţi mult. 
• Ce mănâncă Suhov de 8-9 ani? Nimic. În schimb molfăie cît zece. 
• Dacă nu muşti, nu obţii nimic. 
• În lagăr brigada este organizată în aşa fel, încât nu şefii îi zoresc pe deţinuţi, ci deţinuţii se zoresc unul pe altul. Aici e cam aşa: ori primesc toţi suplimentul, ori crapă toţi laolaltă. Nu munceşti, nemernicule şi din cauza ta să stau eu flămând? Trage, mortăciune! 
• Unui bătut îi este de-ajuns dacă-i arăţi biciul. 

— Nu poate fi decât douăsprezece — declară Şuhov. Soarele e drept în mijlocul cerului.
— Dacă-i pe verticală — îşi dădu cu părere căpitanul înseamnă că nu-i douăsprezece, ci unu.
— De ce? — se miră Şuhov. Toţi bătrânii ştiu că soarele stă cel mai sus la amiază.
— Da, bătrânii! — îl întrerupse căpitanul. Dar de atunci a fost dat un decret şi soarele stă cel mai sus la ora unu.
— Al cui e decretul ăsta? Căpitanul de rangul doi ieşi cu targa.
Nici Şuhov nu era dispus să poarte o discuţie pe această temă. Oare şi soarele se supune decretelor?

• Cine a avut iniţial trei ani, a făcut cinci. Legea se răstălmăceşte. Termini zece şi-ţi spun să mai faci încă zece. Sau te deportează. Câteodată te gândeşti şi respiraţia ţi se opreşte: timpul trece, se depărtează ca firul de pe mosor şi termenul se sfârşeşte... Doamne! Pe picioarele tale şi în libertate! E posibil? 
• Să trăieşti ani în şir cu mutra în pământ şi să n-ai vreme să te gândeşti de ce te afli aici, ci numai şi numai cum vei ieşi, ah, dumnezeule! 
• Calculul lui Şuhov a fost simplu: nu semnezi — s-a zis eu viaţa; semnezi — mai ai şansa să trăieşti, măcar puţin. Şi a semnat. 
• Şi chiar dacă ţi-ai rupe şalele muncind, chiar dacă te-ai prăbuşit cu faţa în ţărână, pământul nu-ţi dă mai multă mâncare decât ţi-a prescris comandantul. Ba n-o primeşti nici pe aceea din pricina bucătarilor, a ţopârlanilor şi a celor protejaţi. Se fură şi aici, se fură şi în zonă, iar înainte se fura şi la magazie. Şi toţi cei care fură nu dau cu târnăcopul. Tu, în schimb, izbeşti cu el, iei ce-ţi dau şi cară-te de la ferestruică.
• Cine pe cine poate, pe acela-l roade.
• Când era tânăr, Şuhov dădea cailor ovăz cu braţul. Niciodată nu s-a gândit, atunci, că-şi va chinui sufletul pentru câteva boabe de ovăz. 
• Vedeţi, arta nu înseamnă "ce", arta înseamnă "cum". 
• Cine ştie zece meserii, învaţă şi zece.

— Ascultă, căpitane — după ştiinţa voastră — unde se aciuează luna veche? 
— Cum unde, ignorantule?! Pur şi simplu nu se vede. Şuhov îşi clătină capul şi râde: 
— Şi dacă nu se vede, de unde ştii că există? 
— Adică cum, după tine — se minunează căpitanul — în fiecare lună e o lună nouă? 
— Ce-i ciudat în asta? Oamenii nu se nasc în fiecare zi! De ce nu s-ar naşte şi luna odată la patru săptămâni? 
— Ptiu! — scuipă căpitanul — încă n-am întâlnit nici măcar un matroz atât de prost. Auzi, unde se aciuiază luna veche?! 
— Tocmai că eu te-am întrebat — unde? — deschide Şuhov gura. 
— Ei, unde? Şuhov oftă şi se destăinui sâsâind încet: — La noi se spune că Dumnezeu fărâmiţează luna veche şi o preface în stele. 
— Nişte sălbateci! râde căpitanul. Niciodată n-am auzit asta! Aşa-i că tu crezi în Dumnezeu, Şuhov? 
— Păi cum? — se miră Şuhov. Când tună — poftim, încearcă să nu crezi! 
— Şi de ce face Dumenezeu asta? 
— Ce anume? 
— De ce preface luna în stele? 
— Ce-i de ne’nţeles aici? Şuhov strânge din umeri. Din când în când stelele cad şi trebuie complectate.

• Unul care trăieşte la căldură nu-l poate înţelege pe cel îngheţat. 
• Cine este duşmanul numărul unu al unui deţinut? Alt deţinut. Dacă deţinuţii n-ar fi câini între ei, hei, ce bine ar fi! 
• Burta e un tiran. Niciodată nu ţine minte darul pe care i-l faci. Mâine îţi va cere din nou. 
• Şi tuturor, fără excepţie, li s-au dat câte douăzeci şi cinci de ani. Pentru că acum aşa e timpul: douăzeci şi cinci. O singură măsură. 
• Ceea ce-i măreţ pentru om e mizerabil în ochii domnului. Trebuie să te rogi pentru suflet: ca domnul să ia din inima noastră ceea ce-i rău... 
• — Vezi Alioşkă — îi explică Şuhov — pentru tine lucrurile s-au aranjat oarecum bine. Hristos ţi-a poruncit să stai în închisoare şi stai aici pentru el. Dar eu, pentru ce sunt aici? Pentru că în patruzeci şi unu nu eram pregătiţi de război? Pentru asta? Ce vină am eu în asta? 
• Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizecişi trei. Iar dacă socotim şi anii bisecţi, trebuie să adăugăm încă trei zile...

luni, 22 iulie 2013

"Salonul numărul 6" de Anton Cehov

Не следует мешать людям сходить с ума. 

- А за что вы меня здесь держите? 
- За то, что вы больны. 
- Да, болен. Но ведь десятки, сотни сумасшедших гуляют на свободе, потому что ваше невежество но способно отличить их от здоровых. Почему же я и вот эти несчастные должны сидеть тут за всех, как козлы отпущения? Вы, фельдшер, смотритель и вся ваша больничная сволочь в нравственном отношении неизмеримо ниже каждого из нас, почему же мы сидим, а вы нет? Где логика? 
- Нравственное отношение и логика тут ни при чем. Все зависит от случая. Кого посадили, тот сидит, а кого не посадили, тот гуляет, вот и все. В том, что я доктор, а вы душевнобольной, нет ни нравственности, ни логики, а одна только пустая случайность. 

- Вы спрашиваете, что делать? Самое лучшее в вашем положении - бежать отсюда. Но, к сожалению, это бесполезно. Вас задержат. Когда общество ограждает себя от преступников, психических больных и вообще неудобных людей, то оно непобедимо. Вам остается одно: успокоиться на мысли, что ваше пребывание здесь необходимо. 
- Никому оно не нужно. 
- Раз существуют тюрьмы и сумасшедшие дома, то должен же кто-нибудь сидеть в них. Не вы - так я, не я - так кто-нибудь третий. Погодите, когда в далеком будущем закончат свое существование тюрьмы и сумасшедшие дома, то не будет ни решеток на окнах, пи халатов. Конечно, такое время рано или поздно настанет. 

Истинное счастие невозможно без одиночества.

joi, 18 iulie 2013

"Compromisul" de Serghei Dovlatov

– Только что родился мальчик. Его отец – дружественный нам эфиоп.
– Вы хотите сказать – черный?
– Шоколадный.
– То есть – негр?
– Естественно.
– Что же тут естественного?
– По‑вашему, эфиоп не человек?
– Довлатов, – исполненным муки голосом произнес Туронок, – Довлатов, я вас уволю… За попытки дискредитировать все самое лучшее… Оставьте в покое своего засранного эфиопа! Дождитесь нормального – вы слышите меня? – нормального человеческого ребенка!..

Я думаю, можно быть провинциалом в столице и столичным жителем в тундре. То есть провинция – явление духовное, а не географическое.

Журналистика – передовая линия идеологического фронта.

miercuri, 10 iulie 2013

"Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir" de RAI

mulțumesc R.A.I-ului!
Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir 
Diana Frumosu - „Strada cu trandafiri” de Romeo Aurelian Ilie 

Diana Frumosu, născută în 1993, la Criuleni, face parte din noul val de poeţi din Republica Moldova. Este membră marcantă a cenaclului literar „Dincolo de lume” din Criuleni, dar în acelaşi timp şi a lumii literare româneşti. După ce a invadat revistele şi concursurile literare din Romania şi Republica Moldova, apărând şi în câteva antologii, iat-o ajunsă la fericitul moment al debutului, cu volumul „Strada cu trandafiri” (Editura Arc, Chişinău, 2012). 
Volumul apare ca urmare a câştigării Marelui Premiu la Concursul de Creatie Literară din cadrul Proiectului naţional de lecturi publice, realizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova în parteneriat cu compania „Moldcell”. 
Debutul Dianei Frumosu vine într-un moment potrivit, când deja poeta îşi cristalizează atât stilistica cât şi tematica poeticii sale. Astfel, trebuie remarcat de la început un sistem metaforic bine pus la punct, care are rolul expres de a servi drept cheie pentru desluşirea anumitor texte. Iar acest sistem metaforic poate fi definit printr-un joc al oglinzilor concave, mai exact printr-o interpretare inversă a cuvintelor.
Astfel, dacă la prima vedere poemele Dianei au în centru ideea morţii şi mai cu seamă a fricii de moarte, de fapt aceasta vorbeşte fie despre viaţă, trăită cu luciditatea unei lame de cuţit (din care trăire izvoreşte într-adevăr şi înţelegerea morţii), fie despre moartea interioară, sufletească, după calapodul bacovian. 
De altfel, faptul că poemele Dianei Frumosu trebuiesc citite în cheia privirii concave, reiese încă din primele două versuri ale poeziei „Autobiografică”, cea care deschide volumul: „Locuiesc la marginea unei lumi cât/ un sâmbure de lămâie”, versuri concludente din acest punct de vedere, deoarece ilustrează o realitate maximalistă printr-o imagine minimalistă, lumea în care Diana se situează, în centru şi nu la margine, fiind vastă şi cvasicuprinzătoare. De asemenea, alegoria viaţă-moarte se desluşeşte foarte clar în aceeaşi „Autobiografică”, din imaginea vechii maternităţi transformată în morgă, în care de altfel însăşi poeta se naşte. 
Fiind aspectul cel mai uzat de tânăra noastră poeta, am să încep cu analiza textelor în care tema morţii trădează de fapt acuta prezenţă de spirit în faţa vieţii. Astfel, un prim text in care se remarca alegoria viaţă-moarte este „Românul s-a născut poet” în care poeta, după ce afirmă: „Când s-a născut, omul şi-a ridicat moartea în spate”, continuă cu înşiruirea unor trăsături ale acestei „morţi”: „buzele rujate ieftin,/ mâinile crispate/ şi chiar pupilele ei/ încărcate cu vid”, însuşiri care descriu fără doar şi poate o viaţă trăită meschin sau cel puţin mediocru. Iar distincţia cu privire la „român”, căruia „Veşnicia i s-a urcat în spate”, aduce deplina lumină asupra alegoriei, ştiut fiind că veşnicia începe încă din timpul vieţii. O altă ilustrare a vieţii trăită sub zodia acutei lucidităţi, dar mascată în spatele morţii o găsim în „Fântână apocaliptică”: „moartea mea s-a transformat în seri lungi/ şi s-a lungit în obsesii cum se îngraşă un obez./ Am visat cum mor de mai multe ori/ şi tot simt cum mor când singurătatea se încolăceşte/ în jurul gurii mele ca un şarpe/ care îmi sărută coapsele şi sânii”. De remarcat aici invocarea şarpelui, care raportat la exegeza biblică, simbolizează atât trecerea de la viaţă la moarte, cât şi învingerea morţii. Voi încheia pentru moment capitolul morţii ca mască a vieţii, remarcând şi poemul „Tanatofobie” în care poeta îşi afirmă de fapt cvasiluciditatea în faţa vieţii şi a lumii ce trăişte murind: „Ştiu că voi muri altfel de cât se moare./ Tot ce gândesc stă în prisma unui cavou/ din care nici sufletul nu mai poate ieşi./ Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac/ să nu-i umplu de mine./ Mi-e frică să le vorbesc când gura mea/ nu scapă numele morţii”. 
 Acesta este de altfel şi poemul ce face trecerea de la receptarea morţii ca viaţă, la ilustrarea morţii interioare, sufleteşti a unei lumi aflate în declin spiritual. „Cavoul” prin care Diana gândeşte este simbolul scutului împotriva morţilor vii, aşa cum şi Bacovia se va fi ascuns în „Cavoul” său, plângându-şi propria viaţă, ca manifest împotriva meschinăriei generale din afara cavoului. Despre moartea colectivă a societăţii dă mărturie poeta şi în „Elegie”: „Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd/ mulţimea cu mortul”. O societate ce se plimba pe sine spre o groapă comună, groapa ignoranţei ce duce fără doar şi poate la o sinucidere insesizabilă dar şi ireversibilă. Că aşa stau lucrurile ne lămureşte „Poemul unei cutiuţe de chibrituri”, în care luciditatea poetei îmbracă haina cinismului, un cinism pozitiv care o disociază critic de masa amorfă de oameni: „Când aprind lumina,/ numele meu este un criminal./ Oamenii nu mai sunt buni şi/ nici măcar frumoşi./ Oamenii mor şi chiar le place s-o facă/ ca şi cum asta ar însemna viaţă./ Nimeni nu se mai ruşinează să moară”. Apoi poeta arunca asupra acestei morţi existenţiale a societăţii o pelerină a metonimiei, transformând-o într-o „văduvă nebună”, şi o trece prin ciurul minimalismului, reducând imaginea întregii societăţi la „cartierul nostru”(Nu mi-a fost niciodată frig). Trebuie remarcată aici subtilitatea cu care poeta evită excesul în ceea ce priveşte critica socială, mascând totul sub forma unei introspecţii sau a unei viziuni personale. 
Dar adevărata valenţă a introspecţiei Dianei se va vedea în poemele de dragoste, pentru că, aşa cum spuneam în debutul acestei cronici, lirica ei este cvasicuprinzătoare. Iar tema iubirii vine cumva atât ca o contrabalansare a morbidităţii, fie ea şi eterică, care ameninţa domine economia volumui de faţă (de altfel poemele de dragoste se întrepătrund fericit cu cele despre moarte, indiferent de modul ei de înţelegere), dar mai ales ca o afirmare a firescului ontologic al unui suflet curat, singurul ce se poate întrepătrunde cu un spirit atât de lucid. Iar modalitatea în care Diana Frumosu înţelege să ilustreze iubirea este aceea a unei întrepătrunderi reciproce a celor doi, ca în mitul androgin. O perspectivă din nou foarte fericită, care demonstrează că poeta, deşi la o vârstă fragedă, intuieşte valoarea de adevăr învăţăturii că un bărbat şi o femeie devin prin căsătorie un singur trup. Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că poeta alege să ilustreze unirea dintre cei doi, în maniere foarte diferenţiate. De la o unire oniric-corporalistă, cu nuanţe uşor groteşti, izvorâte dintr-un nesaţ al chemării: „îmi venea să-ţi desfac pieptul/ şi să-ţi înghit inima/ să-mi înnod mâinile şi picioarele mele/ de mâinile şi picioarele tale/ca o bârnă de fier sudată de alta”(Serviţi, vă rog), la o curgere aproape panteistă a unuia în celălalt: „Porii mei s-au deschis ca o gură./Îmi cuprind gâtul cu palmele/ şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine/ ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată/fără staţii şi fără capăt -/ infinitul acesta eşti tu”(Azi o să vii). Pe această linie a iubirii ca întrepătrundere reciprocă, poeta îndrăjneşte să ridice ştacheta şi să aplice mitul androgin chiar pe realitatea ei personalistă, în „cele două diane patetice”: „Numele lui/e numele părţilor din/corpul şi scheletul tău./ Deci,/diana,/pot să-ţi zic Nicu?” sau „Ea îşi muşcă nervul./Un poem în care/ Nicu e liliacul prăbuşit peste/părul ei/ca o viaţă pe-un cadavru/îmbălsămat de poeţi”. De altfel, „îmbălsămarea cadavrului” din acest poem exprima fără niciun echivoc adevărul biruinţei asupra morţii, indiferent de forma ei de exprimare, doar prin intermediul iubirii. 
 De asemenea nu trebuie trecut sub tăcere nici jocul esteticii. În volumul „Strada cu trandafiri” poeta interpune printre poemele de întindere medie sau mare, în care accentul cade pe susţinerea unei idei prin intermediul unui discurs poetic, câteva poeme mici ca întindere, dar pe care mie îmi place să le numesc de esenţă tare, care au menirea atât de a destabiliza atmosfera uşor apăsătoare a volumului, dar şi de a lansa sentinţe poetice prin intermediul unor imagini puternice, ce au ca efect fixarea mai eficientă a prismei gândirii lirice a poetei în mintea cititorului. Astfel de sentinţe sunt: „Să-ţi curgă inima în cuvinte/ca o sticlă de vin roşu”(Cum să scrii dacă eşti eu), „Viaţa mea-/puncte/de suspensie/într-un vers cu/slove transparente”(Linii); „Viaţa din mine îşi mănâncă pumnii/ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii./- Mă lepăd de tine, lume”(Noi suntem iubiţii niciodată oameni) sau „Fior alb mi se dezleagă în piele/ca un şiret de care atârnăm la picioarele/raiului”(Lui Adonis). 
În final voi saluta cu toată căldura debutul Dianei Frumosu, îndrăznind chiar să întrevăd o fructuasă continuitate a demersului ei poetic. De altfel, ca orice debut respectabil, şi „Strada cu trandafiri” se încheie cu un poem ce nu are legătură cu restul construcţiei; „Să nu iubeşti, femeie, poeţii”, fiind de fapt poemul-program al viitorului volum, pe care îl aştept de pe acum cu aceeaşi ardoare cu care am aşteptat şi debutul.

miercuri, 26 iunie 2013

poem despre Oameni

paturi în care încap trei și tu dormi singur
dintr-un capăt până în celălalt
pentru că așa îți place
paturi în care stai toată ziua fără să faci nimic
paturi în care te iubești și miros a dragoste
paturi în care te întorci la stânga ghemuit
și adormi cuprinzând perna ca pe o femeie
paturi mici în care corp la corp stau doi ghemuiți
ca să nu le fie frig
paturi adânci și paturi înalte
paturi moi și paturi tari
paturi de spital, de cazarmă și de cămin
paturi pe care în fiecare dimineață le lași în dezordine
paturi în care nu te-ai culcat niciodată
paturi în care ți-e frică să dormi
paturi pe care le-ai cumpărat la mâna a doua
pentru că sunt mai bune
paturi

vineri, 17 mai 2013

să fug și să fiu

pe harta lumii
nu țări nu ape nu fluturi
strigăte și linii și inimi
eu însumi sunt un cal sălbatic
și nu om și nu degete și nu buze
nu, eu n-am fost niciodată om

m-am născut floare de cireș
și-am sărutat tîmpla unui măr crud
m-am născut tăcere apoi
și-am crescut copiii lunii
m-am născut țipăt apoi
și-am dat foc la cuvinte
dar m-am născut cer
și-atunci am vrut să fug să fug să fug
nu țări nu ape nu fluturi
strigăte și linii și inimi

așa, podule, m-am născut cal sălbatic
să fug printre morți și să fiu
săfugșisăfiu