| blog personal. cu și despre poezie. literatură. cărți. jurnal. călătorii. despre frumos și tot ce-mi mai vine prin cap. |

marți, 23 iulie 2013

"O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" de Alexandr Soljeniţîn

Cei care mă cunosc ştiu că dintotdeauna mi-au displăcut ruşii şi, respectiv, tot ce ţine de ei. Deci, normal, tocmai din acea demnitate de limbă a mea, adică din demnitatea de a fi român la mine acasă, în Moldova, nu am îndrăznit să citesc nimic din literatura rusă. Motiv stupid, ştiu, dar principiile mele sunt mai puternice decît orice. "Idiotul" de Dostoevskij nu a putut totuşi să nu mă atragă în a 11-a. A urmat Cehov, dar m-am oprit aici.
Lucrurile s-au răsturnat anul acesta, însă, cînd la cursul de literatură rusă mi-am confirmat faptul că într-adevăr există acea literatură puternică şi frumoasă despre care de multe ori am auzit şi citit şi pentru care e nevoie să renunţ la principii, aşa că prima carte pe care mi-am ales s-o citesc în tîrzia mea vacanţă e "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" de Alexandr Soljeniţîn, prima operă ce descrie realitatea gulagurilor. E unul din subiectele care îmi plac, iar atunci cînd opera e într-o oarecare măsură legată de viaţa celui care scrie, perspectiva lecturii potriveşte un unghi mult mai intim cu realitatea cărţii şi totul e Altfel. Zic astea pentru că Soljeniţîn a fost deţinut într-un lagăr de muncă timp de 8 ani, în 1970 a primit Premiul Nobel, iar în '74 i s-a retras cetăţenia sovietică şi este expulzat din ţară. Deja intrigă. 

• Asta e cartea şi ăsta sunt eu. Mă gîndesc la cititor, însă la cititorul în genere, nu la unul care face parte dintr-o anumită categorie... 
• Munca poate fi salvatoare. 
• Pentru mine integritatea nuvelei este mai importantă decît publicarea ei. 
• Chiar dacă ar arde acoperişul, nu trebuie să te grăbeşti când mănânci. Dacă nu socotim somnul, deţinutul din lagăr trăieşte pentru sine doar zece minute la micul dejun, cinci la prânz şi cinci la cină. 
• Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai în tovărăşia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, să-l trimită la o treabă şi n-are pe cine să-şi vierse fierea? 
• Deţinuţii n-aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă şefii. 
• Pentru deţinut, numărul este o adevărată nenorocire. Gardianul te vede de la distanţă, iar escorta te notează. Dacă nu-ţi înnoieşti la timp numărul, te aşteaptă carcera. De ce nu ai grijă de număr? 
• Nu le convine să te ia la carceră dimineaţa. Se pierde un om la muncă. Ziua să-şi rupă şalele iar seara la carceră. 
• Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci două aluzii. Nu poţi scrie nici în ce brigadă lucrezi şi nici ce fel de şef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acumai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă. 
• Banii câştigaţi uşor n-au nici o valoare. N-ai nici senzaţia că i-ai câştigat tu. Adevărat vorbeau bătrânii: haina pe care o plăteşti ieftin n-o porţi mult. 
• Ce mănâncă Suhov de 8-9 ani? Nimic. În schimb molfăie cît zece. 
• Dacă nu muşti, nu obţii nimic. 
• În lagăr brigada este organizată în aşa fel, încât nu şefii îi zoresc pe deţinuţi, ci deţinuţii se zoresc unul pe altul. Aici e cam aşa: ori primesc toţi suplimentul, ori crapă toţi laolaltă. Nu munceşti, nemernicule şi din cauza ta să stau eu flămând? Trage, mortăciune! 
• Unui bătut îi este de-ajuns dacă-i arăţi biciul. 

— Nu poate fi decât douăsprezece — declară Şuhov. Soarele e drept în mijlocul cerului.
— Dacă-i pe verticală — îşi dădu cu părere căpitanul înseamnă că nu-i douăsprezece, ci unu.
— De ce? — se miră Şuhov. Toţi bătrânii ştiu că soarele stă cel mai sus la amiază.
— Da, bătrânii! — îl întrerupse căpitanul. Dar de atunci a fost dat un decret şi soarele stă cel mai sus la ora unu.
— Al cui e decretul ăsta? Căpitanul de rangul doi ieşi cu targa.
Nici Şuhov nu era dispus să poarte o discuţie pe această temă. Oare şi soarele se supune decretelor?

• Cine a avut iniţial trei ani, a făcut cinci. Legea se răstălmăceşte. Termini zece şi-ţi spun să mai faci încă zece. Sau te deportează. Câteodată te gândeşti şi respiraţia ţi se opreşte: timpul trece, se depărtează ca firul de pe mosor şi termenul se sfârşeşte... Doamne! Pe picioarele tale şi în libertate! E posibil? 
• Să trăieşti ani în şir cu mutra în pământ şi să n-ai vreme să te gândeşti de ce te afli aici, ci numai şi numai cum vei ieşi, ah, dumnezeule! 
• Calculul lui Şuhov a fost simplu: nu semnezi — s-a zis eu viaţa; semnezi — mai ai şansa să trăieşti, măcar puţin. Şi a semnat. 
• Şi chiar dacă ţi-ai rupe şalele muncind, chiar dacă te-ai prăbuşit cu faţa în ţărână, pământul nu-ţi dă mai multă mâncare decât ţi-a prescris comandantul. Ba n-o primeşti nici pe aceea din pricina bucătarilor, a ţopârlanilor şi a celor protejaţi. Se fură şi aici, se fură şi în zonă, iar înainte se fura şi la magazie. Şi toţi cei care fură nu dau cu târnăcopul. Tu, în schimb, izbeşti cu el, iei ce-ţi dau şi cară-te de la ferestruică.
• Cine pe cine poate, pe acela-l roade.
• Când era tânăr, Şuhov dădea cailor ovăz cu braţul. Niciodată nu s-a gândit, atunci, că-şi va chinui sufletul pentru câteva boabe de ovăz. 
• Vedeţi, arta nu înseamnă "ce", arta înseamnă "cum". 
• Cine ştie zece meserii, învaţă şi zece.

— Ascultă, căpitane — după ştiinţa voastră — unde se aciuează luna veche? 
— Cum unde, ignorantule?! Pur şi simplu nu se vede. Şuhov îşi clătină capul şi râde: 
— Şi dacă nu se vede, de unde ştii că există? 
— Adică cum, după tine — se minunează căpitanul — în fiecare lună e o lună nouă? 
— Ce-i ciudat în asta? Oamenii nu se nasc în fiecare zi! De ce nu s-ar naşte şi luna odată la patru săptămâni? 
— Ptiu! — scuipă căpitanul — încă n-am întâlnit nici măcar un matroz atât de prost. Auzi, unde se aciuiază luna veche?! 
— Tocmai că eu te-am întrebat — unde? — deschide Şuhov gura. 
— Ei, unde? Şuhov oftă şi se destăinui sâsâind încet: — La noi se spune că Dumnezeu fărâmiţează luna veche şi o preface în stele. 
— Nişte sălbateci! râde căpitanul. Niciodată n-am auzit asta! Aşa-i că tu crezi în Dumnezeu, Şuhov? 
— Păi cum? — se miră Şuhov. Când tună — poftim, încearcă să nu crezi! 
— Şi de ce face Dumenezeu asta? 
— Ce anume? 
— De ce preface luna în stele? 
— Ce-i de ne’nţeles aici? Şuhov strânge din umeri. Din când în când stelele cad şi trebuie complectate.

• Unul care trăieşte la căldură nu-l poate înţelege pe cel îngheţat. 
• Cine este duşmanul numărul unu al unui deţinut? Alt deţinut. Dacă deţinuţii n-ar fi câini între ei, hei, ce bine ar fi! 
• Burta e un tiran. Niciodată nu ţine minte darul pe care i-l faci. Mâine îţi va cere din nou. 
• Şi tuturor, fără excepţie, li s-au dat câte douăzeci şi cinci de ani. Pentru că acum aşa e timpul: douăzeci şi cinci. O singură măsură. 
• Ceea ce-i măreţ pentru om e mizerabil în ochii domnului. Trebuie să te rogi pentru suflet: ca domnul să ia din inima noastră ceea ce-i rău... 
• — Vezi Alioşkă — îi explică Şuhov — pentru tine lucrurile s-au aranjat oarecum bine. Hristos ţi-a poruncit să stai în închisoare şi stai aici pentru el. Dar eu, pentru ce sunt aici? Pentru că în patruzeci şi unu nu eram pregătiţi de război? Pentru asta? Ce vină am eu în asta? 
• Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizecişi trei. Iar dacă socotim şi anii bisecţi, trebuie să adăugăm încă trei zile...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

critica perfecţionează