Lia e o fricoasă sau de ce-ţi pare rău să mori?

Ahmed a ţintit-o în faţă

şi-o certa

Lia vrea să pună mâna pe-o frunză

să cuprindă oameni şi să scrie
tot ce-i trece prin cap 

să danseze afară

mâini

picioare

ochi

Abi îşi caută soţie

ei au jonglat desculţi cu

focul sub furtună şi picăturile acelea de apă

i-au curs pe mâini
- în ele o bucată de suflet
catenele de foc i-au lăsat urme de petrol

zice cartea de biologie

amestecul i-a intrat sub piele

şi s-o fi evaporat mai târziu prin transpiraţie

Abi, ce-o fi?

cartea asta nu m-a învăţat despre suflet

da’ are dreptate de fiecare dată
oase
muşchi
articulaţii

o să plouă apoi tot cu picătura aceea

şi eu ce-o să fiu? 

o să fiu?

sunt mică şi mare

mă întreb ce e dincolo şi devin brusc nervoasă
aud cum mama-mi repetă să fiu calmă
văd cum i se mişcă buzele parcă încetinit
sunt mică şi mare

pretind că sunt fericită
simt ce simţi tu şi ceilalţi de pe aici
ating tot cuvântul ce iese din voi şi nu ştiu
îmi fac griji pentu cei puţini care rămân în casa asta mare
plâng pe ascuns
sunt mică şi mare

înţeleg ce-mi spui, mamă
cred în lumină
visez prostii şi dorm rău
încerc să îi amăgesc că mi-e bine
sper că n-am spus prea multe
sunt mică şi mare

revoluţia de hârtie

nu spun că a fost un noroc
revoluţia dinăuntrul acesta al meu
despre care învăţ să cred nu-i plin
de organele pe care frate-meu le descoperă
în prima lui revistă de anatomie

şi milă mi-e când lacrimile pe care nu le pot plânge
le transform în cuvinte pentru că mai puţin ar
durea o lacrimă decât
doare-un poem pe care de fiecare dată când îl ţin în mână
mă grăbesc să-l dau într-o parte
dar dau peste altul mai tare şi tot aşa fără capăt

milă mi-e când mi-e frică să scriu
pentru că doare şi nu mă opresc:
la spital îmi apasă cu degetele
trei puncte de pe faţă. te doare?
eu ce să le spun dacă durerea asta-i
relativă şi albul meu nu-i alb
pe globul pământesc


A fost un exerciţiu. Primul şi ultimul vers sunt din poezia "Rău de frumuseţe" de Stănescu.

neştiutori voi

îmi repet în şoaptă
ce frumos trăiesc.
aşa zic ei.

dar storurile acoperă ca nişte pleoape
jumătate de fereastră
şi-n mine gândurile
mormăie mormăie nu mai aud ploaia
şopârlei din gumă nu i-o fi frig pe geam?

raskolnikov

îmi repet cu voce tare
sunt fericită, mincinoaso,
pentru asta nu te lasă în ungher
dar ştiu ei?

în semi-întunericul din cameră
stau ghemuită ca un punct
cineva cântă tragic la pian
deasupra mea

femeia albă n-a plâns demult
şi plânge acum
sub note imperfecte
speriată de propriile-i hohote

ce ştiţi despre culoarea şi fericirile ei?